Apărută în condiții grafice deosebite, noua carte de poeme inedite , Ferestrele oarbe, a lui Daniel Corbu poate constitui, cu siguranță un eveniment editorial al acestui an. Nevindecata rană pe care o poartă cu sine poetul, își dezvăluie taina, dar și ceremonia ce se pot decoda din aceste ferestre oarbe, carte în care el reușește, atât de bine, să se exprime pe sine, chiar după ce Don Quijote învinsese morile de vânt/ ale Europei/ iar Hamlet își dădea obștescul sfârșit/ anunțând doritorii de breaking news/ că mereu e ceva putred în Danemarca. Poezia rituos-oraculară, aproape de un șamanism bine temperat dar aproape mereu uzitat, pe care o cultivă cu obstinație, Daniel Corbu transmite cititorului o stare de spirit deosebită, o stare nu prea des întâlnită în poezia noastră modernă, în care ai sentimental că ești tot mai cucerit de rafturile bibliotecii și, din când în când, câte o carte, parcă pentru a-ți atrage atenția, cade din raft (Vezi poemul Îngerul Gabriel, în care cartea lui Gabriel Garcia Marquez nu este decât pretextul că se află într-un plin veac de singurătate, și că nimic nu este întâmplător pe acestă lume, lăsând să se înțeleagă că în această stare are tot dreptul de a fi, ceea ce trebuie să fie poetul într-o lume retrasă, adică Șamanul.) El, poetul, oficiază, în fiecare poem, un ritual de supunere și de mediere cu lumea livrescă, de dialog cu sinele prin intermediul personajelor la care face trimitere, lume pe care o domină și o supune, aducând-o drept dar cititorului, ca și cum i-ar aduce un dar zeiței Poezia, de fiecare dată, o jertfă să-i capete bunăvoința. Retorismul pe care îl practică, ne face să credem că fiecare poem pe care îl scrie este un adevărat ritual, iar el se pregătește din timp să se adreseze cititorului într-o anumită ținută de gală. Există în poemele lui Daniel Corbu ceea ce exista în poezia poeților de la începuturile literaturii, dorința de a tămădui suflete cu acest miraculous leac numit cuvânt.
Poezia intimist-intelectualistă a lui Daniel Corbu este ca un arc peste poezia optzecistă, trecând, așa precum corabia lui Noe, spre muntele Ararat, acolo unde încearcă să fixeze lumea pe care urmează să o salveze. Pe acest munte, el știe că se află oul de gheață, care nu este altceva decât poezia în stare pură, protejată de aerul rarefiat, gata să se ofere cititorului. Acolo se află chiar inima reginei pe care o invocă Daniel Corbu, pe care o provoacă să i se arate ca într-un joc de șah orb, jucat de nimeni altcineva, decât cu Homer, în duminica pedepselor. Multe dintre poemele din această carte, poetul le dedică unor confrați, cu care are un fel de dialog mut, răspunzând, orb și surd, unor provocări, cum se întâmplă în Înălțarea și decăderea unui distrugător de totemuri, poem dedicat lui Călin Ciuborari, unde clamează: Orice ai spune nu e de-ajuns!...Ai putea petrece o viață la capătul frânghiei/ răstălmăcind profeția unui cuvânt. Deși în poemele din această carte, Ferestrele oarbe, șahul e orb, poetul e orb ( există un poem numit Evanghelia după Corbu în care este citat Homer, și de aceea cred că mai nimerit ar fi fost ca acest poem să se intituleze Evanghelia după Orbu) dar, în acest angrenaj, sigur, cititorul nu este surd și mai ales orb. Pentru el lumea șamanică pe care o devoalează Daniel Corbu și la care se face părtaș atunci când poetul se află în plină ceremonie, este o lume a sentimentelor primare în care răzbat ecouri din cărțile de la facerea lumii. Ferestrele oarbe ale Daniel Corbu, protejează o bibliotecă arsă, din a cărui cenușă, el construiește, cu ajutorul memoriei, asemenea pictorului anonim chinez, cel care a reconstituit, din memoria colectivă, un muzeu cu 20.000 de tablouri dispărute, construiește universuri care se suprapun și se amestecă într-un mare creuzet. Cu tenacitate și răbdare, cuvintele se întrupează și paginile bibliotecii de cenușă capătă consistență, devenind instrumente de lucru în acest ceremonial al cenușii așa cum este ceremonialul ceaiului. Practicând invocația și mai ales acel ritual șamanic, Daniel Corbu se află ca în fața unui fenomen mistic, în care gesturile încearcă să încrusteze ceva pe dantela unei furtuni. El știe că poetul este de fapt, un șoarece bătrân de bibliotecă și că șoarecii timpului, cu care poetul intră în concurență, rod fără-ncetare, căci, libertatea de-afară e plină de ziduri. Ceea ce spunea Carl Sandburg că Poezia este un animal marin care merge pe uscat și ar vrea să zboare se potrivește aproape perfect cu modul cum Daniel Corbu își construiește poezia ca discurs liric. Poezie de ceremonial, în care poetul este și regizor dar și actor principal, în care îngerii îl descriu cu o precizie de ceasornicar tocmai atunci când: Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu/ mult prea ocupatele celule…/ care îl anunțau de pierderea clasicei demnități. Sigur că este, în fond, o joacă și o dorință de a clama bunăvoința semenilor și mai ales a cititorului de poezie, cel care: De un timp vor să le ghicesc viitorul/ dar de fiecare dată uită/ că în el se ascunde și moartea. Cu fiecare poem din această carte, poetul Daniel Corbu săvârșește un ritual de trecere de la viață la moarte și invers, pentru că fiecare poem este un discurs despre viață.
Despre poezia sa Gheorghe Grigurcu spune: Luptând cu poezia precum Iacob cu îngerul, Daniel Corbu rămâne stăpân pe ființa sa, care-l ajută să privească lumea prin mai multe răni deodată, textuale ca și existente, iar Adrian Dinu Rachieru consideră că: În epoca ingineriei textuale, Daniel Corbu se reîntoarce întremat la izvoare. Cred că poezia lui Daniel Corbu se adapă chiar din izvoarele Poeziei și așa cum se spune este un poet născut iar nu făcut.
EMILIAN MARCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu