vineri, 11 decembrie 2015

Scrisoare deschisă în ritm de blue-jazz
                                               lui Ion P. Iacob


Iar într-o altă zi
îmbolnăvit de aripi, de vorbe și zel
fără pic de tristețe și ură
îi spuneam prietenului Iezechiel
că nici venirea profetului nu mă mai tulbură.
Iarna-i aproape - rosteam - și iar trăiesc
ziua de ieri
nici un miracol nu se zărește
iar viitoru-i ca de obicei
în coadă de pește.
Întinsă leneșă pe canapea
de pe tabletă
domnița aceeași carte citește.

Nu-i glumă - spun - Iezechiel

afară zăpada-i cît gardul
n-am nici chibrit nici catran
nici foc în sobă, nici iubită nu am
și parcă nu eu vorbesc ci un altul.
Din nou visez întîlnirea c-un crin
                                                 imperial
sau cu aceeași cucernică roză
pe sub interioare ferestre, bacovian
roz-bonbon înflorește sfînta ciroză.
       Lumina-i difuză, firește
despre-un Dumnezeu postmodern
                            prins cu mîța-n sacoșă
sau cu altceva, doamne ferește,
continui să scriu amara mea glossă.

 Daniel CORBU
 Iasi, 10 decembrie 2015

luni, 7 decembrie 2015

ION ZUBAŞCU. EPOPEEA OMULUI DISPONIBIL ŞI MITOLOGIA COTIDIANULUI




Unul dintre cei mai profunzi, mai originali poeți ai generației ′80 prin vizionarismul și tehnicile poetice posmoderne, este Ion Zubașcu.  Cartea sa, Omul disponibil, o epopee lirică hrănită din mitologia cotidianului, o meditație poetică despre om și istorie, desprea real și ficțiune, despre timp și Demiurg, contemplare și autocontemplare, este o carte reper nu numai a generației noastre, ci a literaturii române.

Ion Zubașcu s-a născut în comuna Dragomirești, jud. Maramureș, în 1948. După studii liceale la Borșa și Baia Mare urmează Institutul Pedagogic din Oradea, apoi la Universitatea ,,Babeș - Bolyai”, din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie. Debutul într-o revistă literară îl înregistrează în 1973 (Tribuna), iar debutul editorial la Editura Albatros (1982), cu volumul Gesturi și personaje. După debut, publică volumele: Omul de cuvînt (versuri, Ed. Cartea Românească, 1991); Întoarcerea la Dumnezeu. între viață și moarte cu Ioan Alexandru (Ed. Panteon, 1995); Omul disponibil (Ed. Axa, Colecția La Steaua - poeți optzeciști, 2000), Moarte de om. O poveste de viață, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010.
 Găsim necesar să spunem că înainte de Cenaclul de luni de la București, la mijlocul anilor ′70, un poet de la Borșa, undeva în Maramureș, Ion Zubașcu scria poeme cu toate datele postmodernismului.  Gesturi și personaje e o carte predată editurii ,,Albatros” în 1977 și apărută abia în 1982. Gesturi și personaje, o carte de poeme care conține șaisprezece ipostaze ecologice ale ființei, a fost bine primită și analizată de critica literară. A doua sa carte, Omul de cuvînt, a fost predată la Editura ,,Cartea Românească”  în 1983 și publicată abia în 1991.
Trebuie să precizăm că marele poem Omul disponibil a apărut într-o versiune la Editura ,,Axa” din Botoșani, în 1999. Era organizat în Cinci introduceri preistorice la Omul disponibil, Cinci căderi în istorie ale Omului disponibil și Cinci viziuni postistorice ale Omului disponibil. În special poemele din ciclul Cinci căderi în istorie au fost scrise în registre stilistice diferite corespunzătoare treptelor înclinării spiritului limbii române de-a lungul istoriei.
            Ultima versiune a Omului disponibil, poem început la Borșa în anii 79-80, a apărut la Editura ,,Brumar” din Timișoara în 2009. Atașăm gîndului nostru o declarație a autorului: ,,Versiunea Omului disponibil din cartea de față este diferită de variantele anterioare, apărute de-a lungul anilor, adăugând sugestia împletirii unor profesiuni de credință cu carnalitatea poemelor de dragoste, ca într-o spirală ADN ascendentă. La acest cântec voi lucra și în continuare, cât timp mi-a mai rămas de trăit din destin , putând fi considerat ca încheiat doar când ultima clipă va pune punct vieții mele. Și poate nici atunci, pentru că știu că mai am mult de lucru și pe celelalte tărâmuri, unde îmi voi continua existența vie de scriitor al limbii române”. Din păcate, poetul pleca la poporul stelelor în 2011, la șaizeci și doi de ani.
Structurat în douăsprezece cânturi (Homo ludens, Omul holografic, Omul antigravitațional, Omul de la recepție, Homo spray, Homo cogitans, Omul practic, Omul închis, Homo cinematographicus, Omul statistic, Omul deschis), Omul disponibil păstrează pe  parcursul lecturării aerul și prestanța unei capo Pentru lectorul de poezie, declar pe proprie răspundere că are de-a face cu unul dintre cele mai originale poeme românești ale ultimei jumătăți de secol. Să cităm doar începutul părții Cinci viziuni postistorice ale omului disponibil: ,,Soţia mea  n-a citit încă aceste cuvinte. / Ea a înnebunit numai presimţindu-le. Abia receptând din aer / o parte infimă din tensiunea la care le-am scris /  a înnebunit preafrumoasa bibliotecară. / Îmi pun mâna stângă la frunte. Am citit undeva că te linişteşte./ Îmi fac masaje la degetul mare de la picior. / Am văzut undeva o hartă chinezească a tălpii piciorului / cu punctele pentru presopunctură. Degeaba! / Mieii albi behăie dimineaţa în casa strămoşilor /  deşi mama mea era tânără şi trebuia să se mărite. / Nu puteau intra feciorii în casă de turma de miei / şi viţelul care dormea noaptea sub pat (să nu îngheţe afară în ger) / a început să roadă paiele din aşternutul copiilor./ Un aşternut pentru imaginaţia mea. Un strujeac. / Şi o casă de bârne, pe jos cu lut lin ca aceea a mamei / când a fost fată. Ca pomii în floare, flori dalbe de măr / povârnite pe marginea ţintirimului / unde morţii şi viii, feciorii de morţi şi de vii / jucau parândatelea cu fecioarele. Un fel de oină peste morminte. / Prin miresmele prunilor. /  Se îndura şi sângele zilei, pe semne, / de singurătatea miresmelor. /  Semne, doar semne. / Semne. Semne. Ritual semiotic e moartea acum. / Pur ritual semiotic. Indură-te, mamă, şi iartă-mă. / Fiicele mele iubite, iertaţi-mă. A înnebunit mama voastră / Şi încă n-a citit toate manuscrisele mele / cu propriii ei ochi albaştri. Numai cu sufletul le-a presimţit. / Ceea ce e mult mai cumplit. De ce-mi arătaţi voi, ceilalţi, cu degetul / ceea ce eu văd cu sufletul? N-am nici o obligaţie faţă de voi. / Atunci voi de ce să mă obligaţi să vă văd degetele / cu ghearele netăiate de o mie de ani? Măcar băgaţi-mi-le / până la încheieturi în ochi şi urechi. / Numai aşa poate le voi vedea de-a binelea le voi auzi bucurându-se. Scriind, iată, / mi s-a tocit până-n umăr mâna mea dreaptă. / Scriind m-am trezit deodată că nu mai e lângă mine / decât Marea Singurătate. ”

         

                 Daniel CORBU

”LITERATURA E SINGURA MINCIUNĂ CARE SPUNE ADEVĂRUL”







(Cassian Maria Spiridon în dialog cu poetul Daniel CORBU)



Cassian Maria SPIRIDON: -Daniel Corbu, care au fost împrejurările debutului tău în literatură?

Daniel CORBU: -Rememorarea momentului debutului e întotdeauna prilej de nostalgie. Timpul trece ameţitor şi aproape nu-mi vine să cred că au trecut douăzeci şi trei de ani. Debutam cu un grupaj de poeme în "România literară", în toamna lui 1979. Eram student la Bucureşti şi frecventam Cenaclul de luni, legasem cîteva prietenii, citeam, scriam. Poezia îmi era amanta de netrădat şi aspiram, vorba bunului Mallarmé, à l'extreme occident de désirs.

-Povesteşte despre prieteniile literare ale începutului.

-Mă consider un om cu vocaţia prieteniei. De cînd mă ştiu, prietenii şi cărţile m-au salvat. Toate prieteniile legate atunci au rămas nesmintite. Traian T. Coşovei, Sorin Preda, Ion Zubaşcu, George Vulturescu, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, Matei Vişniec, Nichita Danilov şi apoi nemţenii Aurel Dumitraşcu (de la care am primit aproximativ patru sute de scrisori!), Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Sava sînt prieteni statornici. Salvatoare au fost dialogurile sau schimbul de scrisori cu Octavian Paler, Gheorghe Grigurcu, Florin Mugur, Laurenţiu Ulici, Odysseas Elytis. Iar cînd prin 1982, după ce i-am citit un poem ("Căderea mîinilor"), în apartamentul său din piaţa Amzei, Nichita Stănescu m-a îmbrăţişat, am simţit că nu sînt singur în literatura română.


-Cum a avut loc "intrarea în scenă"?

-"Intrarea în scenă" e titlul cărţii mele de debut. Ciuntită, cu jumătăţi de poeme, cu multe cuvinte schimbate (soartă în loc de moarte, fericire în loc de disperare etc.), apărea în 1984 la Editura Albatros, deşi cîştigasem concursul de debut în 1981. Dar aşa cum a apărut, cu 52 de pagini, s-a bucurat de o excelentă primire din partea criticii. Cred că s-au scris peste patruzeci de cronici în revistele literare. Dar la fiecare carte emoţiile sînt mari, cu fiecare carte debutăm, cu fiecare poem scris, cu fiece metaforă venită în crucea nopţii la masa de lucru sau în plimbările de imbecilitate curativă.


-Începînd din 1984, ai iniţiat, la Tg. Neamţ, Colocviile Naţionale de Poezie. Cum ai conceput aceste întruniri?

-Nu-i nevoie să-ţi spun, dragă Cassian, că timpurile erau imbecile, potrivnice. Că ne umplusem de paznici ai ideologiei comuniste. Că şi noi, poeţii tineri, "mulţi dar buni", eram periculoşi. Colocviile de poezie de la Tg. Neamţ, concepute ca întruniri ale noii generaţii poetice, au fost şi un mod de rezistenţă. Cei 60-70 de poeţi tineri citeau la Tg. Neamţ poemele cele mai îndrăzneţe, care n-aveau cum să apară în presa literară din cauza cenzurii draconice. Erau prezenţi în fiecare toamnă în orăşelul naşterii mele pe care, din cauza grupării poetice care se contura (Nicolae Sava, Aurel Dumitraşcu, Radu Florescu, George Calcan, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Baghiu), regretatul Laurenţiu Ulici îl compara cu Fălticenii interbelici: Florin Iaru, Matei Vişniec, Mariana Marin, Lucian Vasiliu, Ion Mureşan, George Vulturescu, Elena Ştefoi, Ion Zubaşcu, Alexandru Muşina, Gheorghe Izbăşescu, Ion Tudor Iovian, Mihai Dinu Gheorghiu, Cristian Livescu, Al. Pintescu, Dumitru Păcuraru, Nichita Danilov, Dan David, pe urmă Mircea Martin, Marin Mincu (excelenți teoreticieni şi moderatori!), Laurenţiu Ulici.


-Cum ţi-a venit ideea acestor Colocvii, care au rămas un reper pentru generaţia noastră în perioada ei de solidarizare?

-Pe scurt: în 1983, îmi susţineam lucrarea de licenţă cu profesorul Nicolae Manolescu. Titlul ei? "Generaţia poetică '80 în literatura română". Adunasem acolo 30-40 de congeneri cu cărţi apărute. Era prima întrunire. Lucrînd par hasard, la Casa de cultură Tg. Neamţ, mi-am zis c-aş putea să adun fizic, în fiecare toamnă cîţiva blestemaţi la poezie, să ne-auzim între noi. Mulţi poeți congeneri s-au cunoscut la Tg. Neamţ, au devenit prieteni. Îi văd și acum peripatetizînd spre Cetatea Neamţ, spre mănăstirile nemțene, la Humuleşti, unde s-a născut şi s-a bălăcit toată copilăria în Ozana cel mai testicular povestitor român.


-Ai folosit cuvîntul "blestemaţi". Crezi în destinul poetului?

-Cred așa cum credeau şi vechii greci. Nu mi-i dat să înțeleg că s-ar chema poet cineva lipsit de blestem și de metafizică. Mai mult, cred în orfismul poetului, cînd ţi s-a dat însemnul ţi s-a dat şi sfîşierea. Eşti un Sisif care adună şi bolovanii vecinilor. Să mai adăugăm și misterul și revelația? Pe deasupra, problema poetului nu-i să se facă înţeles. Zicea bine Montale: "Nimeni nu ar scrie versuri, dacă problema poeziei ar fi să te faci înţeles". Poţi fi şi un fel de vox rogantis in deserto.


-Tema prezentului număr din "Poezia" este Poezie şi adevăr. Poţi să spui o frază despre asta?

-O frază ar fi prea mult! O propoziţie, o, aceasta da!: literatura e singura minciună care spune adevărul.


-Eşti de aproape cinci ani la Iaşi. Cum de ai ales Iaşul?

-Ca unul care cred, aşa cum am spus, în destin, cred că Iaşii m-au ales pe mine. Sînt "adaptat" la Iaşi, iubesc Ţicăul şi Copoul, dar nu ştiu dacă sînt total "adoptat".


-Ai putea să deconspiri cîteva dintre proiectele tale literare?

-Am o prejudecată a acestor mărturisiri. Şi mai ştiu că de multe ori spovedania naşte păcate noi, alte păcate. Dar trebuie să spun că lucrez de vreo cincisprezece ani la o carte mai ciudată, "Panteonul", un fel de "divina comedia" postmodernă. In rest, Documentele Haosului și Manualul Bunului Singuratic. Deie-ne Domnul liniştea concentrării şi inspiraţia cea bună! Îţi mulţumesc pentru provocarea confesiunii!





Iași, aprilie 2003