HIC ET NUNC
sau
La Vînătoarea regală, cu blazonul de Împărat al norilor,
însoțit de Cei doi din dreptul Țebei,
duios D.R.Popescu trecea
 |
A încerca o schiță de portret dedicată lui Dumitru Radu Popescu înseamnă a vorbi despre un mare scriitor. Despre un om blestemat la a visa, a construi din idei și stări, a scrie. Fiecare carte a sa e un palat artistic, dotat cu turnuri, șanțuri de apărare etc. etc.
Făcînd parte din prestigioasa generație '60, unde i-a avut colegi de verb și reverb pe Nicolae Velea, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Al. Ivasiuc, Romulus Guga, Sorin Titel, Dumitru Radu Popescu și-a împărțit scrisul între proza scurtă, roman și teatru. Majestuos în fiecare. Nuvela Duios Anastasia trecea este o capodoperă de gen, iar personajul Anastasia este considerat de toți comentatorii o Antigonă locală. Curajul, forța sentimentului și respectul față de vechile rînduieli au dus la asemănarea Anastasiei (în greacă anastasis înseamnă înviere) cu celebra Antigonă, fiica lui Oedip, care-l înfruntă pe regele Creon pentru a-și înmormînta fratele, pe Poliniche. În același fel Anastasia lui D.R.Popescu înfruntă toate amenințările (cu tortura, cu moartea) pentru a înmormînta un străin din neamul ei sîrb. Nu mai prejos sînt nuvelele Dor, Leul albastru, Ploaia albă, Fata de la miazăzi.
Personal, am luat contact cu opera lui D.R. Popescu prin intermediul piesei de teatru Muntele, jucată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, pe cînd eram elev de liceu. Este piesa care a făcut din autor ,,un dramaturg fundamental”, un reper. Deschid acum cartea Studii critice asupra teatrului dramatic din deceniul opt al secolului douăzeci, apărută în 1983 și dau dreptate totală venerabilului critic Valentin Silvestru, care-l considera pe autorul Muntelui ,, reprezentativ pentru întreaga mișcare literară, prin cota de conștiință critică și expresivitate originală a scrierilor sale, definind o direcție estetică. Dumitru Radu Popescu e inițiatorul unei drame specifice, a idealului purității morale violent contrariat, generînd astfel procese de conțtiință și stări de spirit favorabile afirmării puternice a adevărului în plan social-istoric. Ca expresie, opera dramatică e de un neobaroc esențialmente modern, în alegorizări luxuriante și, deopotrivă, stilizate, cu structuri necanonice, mixând atitudinea romantică, realismul fantastic, hiperbolizarea grotescă, farsa bufonă, ambiguitatea tragică”. Ce se mai poate adăuga ? Doar alte piese marca D.R. Popescu: Acești îngeri triști, Piticul din grădina de vară, Cezar, măscăriciul piraților, Visul, Pasărea Shakespeare.
Adevărurile vieții, esența, tragicul, înalta morală se extrag din spectacolul comportamental al unor personaje puternice, de la Nicanor la Moise, de la Tiron la Ticu Dunărințiu. Ciclul romanesc conceput în 1969 îl așează pe D.R. Popescu pe un loc de neclintit în literatura română.Îl canonizează, adică. Este ciclul început cu romanul F și continuat cu Vînătoarea regală, Cei doi din dreptul Țebei, O bere pentru calul meu, Ploile de dincolo de vreme, Împăratul norilor.
Autorul e acum scriitor român clasic, aflat în cuprinsul manualelor școlare. Sărbătorit de universități și academii. Istoriile literare nu-l pot ocoli. În ce mă privește, îmi place la Dumitru Radu Popescu glisarea spre parabolic, atît în proză cît și în teatru. Opera sa e o tragi-comedie. Fiecare scriere în parte, un spectacol tragi-comic din care se așteaptă ivirea adevărului despre lume și viață, se așteaptă Marele Adevăr. Nicanor, personajul cheie din Vînătoarea regală, spunea: ,,Lenevind, ascult și văd nu doar minunile lumii, ci și dezastrele ei și învăț ceea ce știe dintotdeauna toată lumea, că dincolo de bucurie se află reversul ei”.
D.R. Popescu e un povestitor redutabil în tot ceea ce scrie, însușindu-și perfect zisa lui Forster, după care povestea e umbra oricărui gen literar. La D. R. îmi place și fina ironie intelectuală și ironia macabră. Și mai ales spectacolul baroc, apar deseori scene grotești cu indivizi plini de ciudățenii: ticăloși, inocenți, sfinți, criminali, bufoni amatori de gloriole, turnători, hahalere, capricioși grotești.
Nu putem încheia acest scurt portret al nostru, fără a aminti faptul că D.R.Popescu s-a dedicat ca nimeni altul obștei scriitoricești, fiind, între 1969-1982, redactor-șef al revistei ,,Tribuna” din Cluj, în 1982 redactor-șef la ,,Contemporanul”, iar între 1982-1990, președinte al Uniunii Scriitorilor din România. A aminti acum, în acest scurt text că într-unul din numerele din octombrie 1979 a revistei ,,Tribuna” din Cluj D.R.-ul, cum îi spuneau scriitorii, debuta un tînăr poet din munții Neamțului pe nume Daniel Corbu, ar fi o clipă de nepermis sentimentalism. Acum, cînd împlinește 80 de ani de existență neîntreruptă, să urăm marelui senior al literelor, Dumitru Radu Popescu, ani buni și rodnici! La mulți ani!
Daniel CORBU
