miercuri, 6 mai 2015

MAŞINA DE INVENTAT IDEALURI



Aproape că spusesem toate cuvintele
împuţinându-mă
şi priveam printre gene cum îmi mor
secundele unui alt timp unei alte lumi.

Mi se părea că aud gongul din cer
semn că se-apropie corăbiile cu prieteni
din Ordinul Metaforei
şi mi se părea că Dumnezeu mă priveşte
prin lucarne fierbinţi.
Dar seara a venit un fel de înger
stătea chircit pe singurul fotoliu din camera mea
un înger zgribulit şi tăcut.
Şi pe când cineva îmi făcea semne din sicriul prea strâmt
îngerul palid repeta refrenul acela aulic al
concordiei omeneşti
ce umblă tuturora prin creier la cea mai nepotrivită oră.
I-am spus îngerului:
Tu n-auzi că noapte de noapte cineva sapă
în mine-un mormânt
şi nu auzi neodihna cum îşi desfăşoară corpuştii
pe amorţitele căi ale aşteptării?
Atunci el a scos din sân un ghemotoc
de fire-ncâlcite de toate culorile
„Pentru că nu excelezi în gândirea abstractă
priveşte, aceasta e Spaima!”

I-am spus îngerului cel zgribulit şi abulic:
NU VEZI CUM ATÎRN DE CRUCEA CUVINTELOR
DE PARCĂ-AŞ ATÎRNA DE PĂCATUL PRIMORDIAL?
Toţi iubiţi păsările doar păsările care
mor cântând
dar nu vezi cum zi de zi mă surp
şi deodată
de greutatea unui cuvânt voi muri?

APROAPE CĂ SPUSESEM TOATE CUVINTELE
ÎMPUŢINÎNDU-MĂ
şi priveam printre gene cum îmi mor
secundele unui alt timp unei alte lumi.

Daniel CORBU

luni, 4 mai 2015

SUBLIMUL





         
Ca să înţelegi proza lui Daniel Corbu, trebuie să te întorci la poezia sa. Acolo vei găsi esenţa, piatra de eon dogmatic, şi tot acolo vei descifra şi misterul ce învăluie ca un halou povestirile sale. În realitate, lucrurile se petrec cu totul altfel. Chiar dacă poezia şi proza par să aibă un nucleul comun, legile după care se derulează imaginarul epic şi cel liric, pentru a alcătui un tot, diferă atât de mult, încât ele solicită autorului să coboare mereu în forul său lăuntric pentru a găsi modalităţi de expresie cât mai adecvate unui gen sau altuia. Calea ieşirii din impas (din labirintul epic sau cel liric) e una intuitivă. Ea ţine de bunul simţ al autorului, de adevărul pe care doreşte să-l transmită acesta prin intermediul textului. Adevărul călduţ poate ieşi la lumină cu uşurinţă, împodobit cu floricele stilistice, pentru a fi pe placul tuturor. Adevărul crud, aspru, tăios, ca o lamă de cuţit are nevoie de gestaţie. De călire. El iese la lumină abia atunci când oţelul din care s-a întrupat textul a trecut prin nenumărate procese de călire (iluminare), devenind tăios, dar şi flexibil, imun la intemperii de orice fel, dar şi la imperii, precum o sabie de samurai. Desigur că astfel de producţii literare nu le întâlneşti la tot pasul. Ele ţin de apanajul marilor creaţii şi marilor autori. La autori de mai mică dimensiune întâlnim, desigur, fraze sclipitoare, pasaje magnifice, partituri executate cu măiestrie uimitoare, dar asamblarea lor în cadrul întregului nu se realizează de la sine, ci suferă anumite procese ce ţin mai mult de logică, decât de intuiţie artistică, astfel că întregul nu transmite acel mesaj interior, unic în felul său, cum se întâmplă la marii corifei ai genului, Poe, Kafka, Gogol, Creangă, Borges, Cehov, Caragiale, Urmuz, Daniil Harms, Danilo Kiss ş.a, pentru a alcătui ceea ce numim o capodoperă.
Reţeta povestirilor scurte ale lui Daniel Corbu e simplă. Ea îşi trage rădăcinile în realitatea şi irealitatatea noastră cea de toate zilele. Personajele care populează prozele sale ţin de domeniul cotidianului. Desigur, pentru a încăpea în paginile cărţii, ele suferă anumite metamorfoze, începând cu trăsăturile fizice şi terminând cu cele de ordin psihic şi, de ce nu?, metafizic. Totul e comprimat, esenţializat. Daniel Corbu îşi îmbracă personajele în haine parabolice. Decorul e şi el esenţializat, redus la semnificaţii ce ţin de sensul general. Atmosfera e sumbră, hilară. Întâmplările insolite. Cineva, întorcându-se acasă descoperă în aşternut un cal. Aruncând un ochi prin crăpătura uşii, omul rămâne înmărmurit, percepându-i ”privirea trufaşă, aerul nonşalant şi chiar un anume orgoliu de stăpân al locului.”
Situaţia poate fi împinsă spre halucinaţie rostogolită în avalanşă, spre delir. Caii puteau fi multiplicaţi. Sau: în pat cu calul ar fi putut stat şi amanta sau soţia. Sau acestea s-ar fi putut ascunde sub pat. Nimic din toate acestea nu se întâmplă în povestirea lui Daniel Corbu. În parabola sa apare un singur cal. Şi un singur pat. Şi acest fapt, amplifică impresia pe care o lasă asupra cititorului. Daniel Corbu e un autor care fabulează între anumite limite. Linia logică a acţiunii se întretaie în anumite locuri cu linia psihologică. Ele însă nu evoluează paralel, ci formează anumite bucle, în care parabola se suprapune cu trăirea personajului. Daniel Corbu nu pare să fie interesat prea mult de psihologia personajelor, de abisul în care le cufundă întâmplările. Autorul e preocupat mai degrabă de atmosfera de mister, creată prin scurte descrieri ale locului. Faptele rămân şi ele încremenite într-o matrice emblematică, circumscriindu-se unei realităţi interioare, a cărei evoluţie nu rareori devine, totuşi, previzibilă. Pentru ieşirea din impas, autorul apelează la perifrază, sau la dialog cu cititorul. Monologul este folosit şi el pentru accentuarea liniei melodice a acţiunii, dar şi a lipsei acesteia în text. Venind de la slujbă, personajul povestiri desfăşoară în minte planuri aberante şi diverse strategii pentru a scăpa de obsesie. ”Singur îşi dădea seama că se scălda în alte ape, era mototolit, răvăşit şi aiurea. Dar era mândru că luase o hotărâre: îl va da afară cu forţa. Îşi închipuia cum îşi va birui frica, cum va pune piciorul în prag şi-i va striga: «Aici eu hotărăsc!». Dar nimic din ce şi-a propus nu s-a întâmplat…” Întrând în casă, protagonistul descoperă în privirea calului un rânjet sfidător. Descumpănit, eroul se postează în faţa patului, dialogând hamletian în gol. În disperare de cauză, îşi aprinde o ţigară, suflând deasupra calului rotocoale de fum. Apoi se duce la bucătărie. ”Oricine îl putea vedea în acele ore ale amurgului ştergând seturile de farfurii mari şi mici, deşi nu le folosea niciodată, pentru că lua masa în oraş. Le ştergea cu credinţă, tacticos, întârziind mult la fiecare din ele. Era atent la orice zgomot de dincolo.” În pat, calul stătea liniştit, la locul lui.
Calul, în mentalul colectiv, reprezintă un simbol al dorinţei, al posesiunii. În cazul povestirii lui Daniel Corbu, am putea împinge interpretarea mai departe, vorbind despre încercarea de posesiune a propriului său eu. După fiecare ”monolog” cu patrupedul, protagonistul povestirii ”se simte îngrozitor de singur”, ca la sfârşitul unui act erotic. Personajul fără identitate înţelege că nu va scăpa niciodată de animal. Că va trebui să-i suporte ”rânjetul zeflemitor”, prin care calul instalat în pat îi arată clar cine-i stăpânul. Problema pe care o ridică subsolul textului lui Daniel Corbu e una foarte cunoscută: omul e robul instinctelor sale. Ca simbol al erosului, calul din pat devine stăpân nu numai peste trupul eroului povestirii, ci şi peste sufletul său. Dispariţia calului nu face decât să adâncească angoasa. Amintirea viciului bulversează conştiinţa: ”într-o zi, pe când s-a întors de la serviciu, a găsit casa goală. Cu un fel de disperare pe care ţi-o stârneşte absenţa, l-a căutat peste tot”. Calul din aşternut dispăruse însă pentru totdeauna. Protagonistul îl aşteaptă o vreme, ”apoi, în clipele când se gândea la singurătatea lui, în ochi i se putea citi deznădejdea aceea care seamănă cu aceea a unui copil căruia i s-a luat, pentru totdeauna, jucăria…” În cazul povestirii lui Daniel Corbu, nu e vorba despre o jucărie oarecare, ci de însăşi jucăria mortului, cântată cândva de Constantin Acosmei…
Povestirea se numeşte Subiect pentru o naraţiune. E vorba, deci, de un simplu subiect, care poate fi dezvoltat, dar şi interpretat, în mai multe sensuri, în funcţie de unghiul imaginar al lectorului.
Daniel Corbu scrie o proză parabolică, trecând fraza humuleşteană prin labirintul borgesian al grădinilor ce se bifurcă la nesfârşit în oglinzile concave şi convexe ale semnificaţiilor cotidianului. Din interiorul textului, Daniel Corbu ne face, deseori, complice cu ochiul, închizând pleoapa unui cuvânt şi întredeschizând un altul. Sub fiecare propoziţie se ascunde autorul. Iată, eu mă joc cu voi, de-a v-aţi ascunselea, pare să spună. Descoperiţi-mă, dacă puteţi. Dăm cuvintele la o parte şi-l descoperim. Mereu sub un alt chip. Când sub formă de vierme ce roade mărul discordiei şi-al îndoielii. Când sub formă de fluture ce abia îşi desface aripile pentru a valsa în peisajul livresc. Proza sa e ritmată, împodobită cu metafore parcimonioase, ce iradiază sensuri neaşteptate. Ea creşte, urmând curba clopotului lui Gauss, ajunge la un punct apoteotic, apoi se întunecă încercând să ajungă înapoi la punctul de plecare. Majoritatea subiectelor constituie cartea, opera scrisă sau nescrisă, ce se găseşte în cultură, dar şi în natură. Importante sunt deschiderile. Începuturile, care ne introduc în atmosfera de mister: ”Nu mai intrasem de mult în  casa bătrânului profesor Mageron, de pe strada Văscăuţeanu. Nu mai respirasem demult aerul casei vechi, mari, care adăpostise câteva generaţii, şi nu-l mai ascultasem pe profesor perorând mai ales despre temele lui preferate: eşecul, providenţa şi sinuciderea”. Autorul îl găseşte perorând în faţa unei mulţimi despre ultima sa obsesie. ”Ultimul vlăstar al celebrei familii Mageron era un singuratic şi nu primea niciodată atâta lume.” În faţa ferestrei de formă pentagonală, ce ocupă aproape întreg peretele, profesorul se agită expunând protipendadei oraşului ultima sa capodoperă: o grădină suspendată în privire. Alcătuită din triunghiuri, elipse şi sfere, ea nu poate fi percepută decât în momentele de graţie de către cei iniţiaţi, când sufletul se desparte cu nespusă durere de trup. ”Contemplaţia e totul. Acesta e unghiul, spune profesorul, din care poate fi perceput Sublimul” clipei de după. Majoritatea oaspeţilor, din pricina orbirii interioare, pleacă dezamăgiţi, şoptind la ieşire: ”Fantasmagorii. E o grădină ca toate grădinile. Sticleţi de-ai domnului profesor!”. De unde atâta perfecţiune, de unde atâta sublim, în lumea aceasta sau în cealaltă în care o să păşim!?
Nu vă îndoiţi, există! Există şi perfecţiune, şi sublim.

Nichita DANILOV