Documentele Haosului

Ioan TODERAŞCU

Moto:  De cuvânt mă leagă inima să-mi fac

                     Din săgeata vorbei aripă şi leac (t.i)

Opera poetică; intitulată astfel, ne oferă ,cronologic,capitolele: „Intrarea în scenă (1984)”; „Plimbarea prin flăcări (1988)”; „Preludiu pentru trompetă şi patru pereţi (1992)”; „Documentele haosului (1994)”; „Spre fericitul nicăieri (1995)”; „Manualul bunului singuratic (1997)”; „Duminică fără sfârşit (1998); „Cartea umbrelor (2001)”; „Evanghelia după Corbu şi alte poeme (2006)”; „Poftiţi domnule Kafka! (2010)”; „Refugii postmoderne (2010)”; „Viaţa de fiecare zi… (2010)”.

Integrală selectă, deschisă de academicianul Mihai Cimpoi, prin: „Daniel Corbu, cavalerul Neantului” şi încheiată de sintagma: „Poezia e haosul condamnat la visare” (D.C).

Carte referenţială în poezia contemporană românească şi nu numai. Stilul epic al discursului său literar este o lungă constatare a semnificaţiilor ascunse în semnificat, ascunse în „fapte la vedere”, estetice ori mai puţin divulgatoare de estetic, privite în ochi de vultur ,să vorbească, să se destăinuie fără teamă, aşa cum Istoria le-a risipit în adormirea ei pe lume, prin lume, peste lume.

Haosul ,motiv de ceartă cu lumea referenţială, cu fractalităţile ei geo-fizice, geo-sociale, egocentrice şi egotice, este un document ce trebuie citit, este o documentare a revelaţiei înainte de adoraţie.

Intrând în faptele săvârşirii poemelor sale, Daniel Corbu ni se înfăţişează ca un poet al simbolurilor şi arhetipurilor, al schemelor şi constanţelor arhetipale. Poezia sa epică atacă „mitul” şi-l dinamizează în extensii de ritual neoromantic ,postmodernist, într-o largă diversitate a concretului, uneori divin, alteori existenţializat şi mereu adevăr  substanţializat. Iată cum se adună aceste structuri epice în „Râul care trece prin inima mea”:

„Să vină seara (arhetipul) / Aşteptarea să limpezească noi vânători (schema ciclică generată de arhetipul serii) (vânătoarea va aduna vânatul cuvintelor rostite) / de cuvinte vânători cu ogari alergând (atenţie la bogăţia de sensuri a vânătorii). Tac (Posibil foc de armă, aşezare în „centru”)Uneori seamăn cu refugiile (pândaşului, ţintaşului de… cuvinte) / îmi înghesui singurătatea în oglinzi – nici o victorie (insatisfacţia vânătorii de cuvinte) / cineva mă ademeneşte cu vorbe ca monezile fierbinţi (vorba înşelătoare, a arginţilor fierbinţi din palma lui Iuda)”.

Şi, dintr-odată, schema ghemuirii placentare, adormirii, prizonieratului, provoacă  arhetipurile intimităţii: inima, umbra, luna:

„Mamă, (acel cineva) nu este moartea (moartea ,o ghemuire a fiinţei, o „cădere” în nefiinţă = schemă) / Trecem fiecare cu o altă icoană în mâini (nouă formă a ghemuirii) / roua deconspiră sigiliile / luna descuie toate uşile (schema înălţării, generând arhietipul astrului) îţi mai aminteşte râul (arhietip alscufundării ,o schemă) ce trece prin inima mea (arhietipul sânului = inima) / Mamă (din nou ghemuirea… placentară), de când mă ştiu / adorm cu mâinile goale (consecinţă a „coborârii”, arhietipul golului) / ce să fac / exist şi eu / ce subţire mi-i umbra (ce ne(în-de)ajuns; intimitatea naşterii mele ,existenţei mele).

Sensurile simbolurilor, însemnătatea simbolurilor ,se strâng în… Heraclit, în „râul ce trece prin inima mea”, râul cu izvor pântecul matern, o altă intimitate, pe care numai „creatoarea” o „ştie”, o păstrează în memoria ei (ne)mărturisindu-ne „schimbarea la faţă a creatului” şi transformarea lui în „neschimbat”. Sens al Fiinţei supus râului -timp ,cascadelor neantice ale nemuririi.

Numai în „mamă, nu e moartea”, putem descifra marea diferenţiere a simbolului de arhetip: „Mamă” – simbol ce urmează calea numelui (simbolul creaţiei). Un exemplu de cum simbolul înrobeşte substantivul pe moşia arhetipului(t,i). În timp ce moartea este un arhetip, mai mult decât un substantiv, o idee universală care implică drama existenţei… muritoare.

Dincolo de aceste analize, prin care subiectivitatea relaţionismului văzut de mine între simbol şi arhietip nu face decât pledoaria unităţii estetice a poemului epic Daniel Corbu, voi îndrăzni şi o analiză a vectorilor semantici ce dinamizează simbolurile în arhetipuri (t.i). Schemele sintactice ascund aceşti vectori vederii raţionale în hlamidele „obiectelor sensibile” ce iluminează „subiectele dezbaterii literare”.

Primul vector, de care, de a cărui intensitate, depinde „vânătoarea cuvintelor” este: „să vină seara”, imperativ, impetuos, ce determină „coborârea” ca: „aşteptarea să limpezească noi vânători de cuvinte” „vânători, cu ogari alergând”, vânători ce aleargă „ogarii cuvintelor”.

„Seara”, aici, e mai degrabă un totem protector al vânătorii de cuvinte alese, pentru un ritual antropofag, cuvintelor de preţ ,în schimbul unor vorbe goale, spumoase, lichide, sanguine, vorbe semn, vorbe insemn: „Trecem fiecare cu o icoană în mâini” – al doilea vector important în spaţiul semantic al schemelor arhetipului intimităţii. Un simbol totodată dezgolit în intimitate, în arhetip ,până la „semnul” destinului şi al rugăciunii.

Ca spaţiu dinamic, poemul este o combinaţie liniară a vectorilor „să vină seara”, „trecem fiecare cu o altă icoană în mâini”, vectori ce se descompun prin hăţişurile ideilor şi simbolurilor arhetipale în: „tac”, „îmi înghesui singurătatea-n oglinzi” (ghemuirea în intimitate), „roua deconspiră sigiliile ”(trădarea puterii intime), „luna descuie toate uşile” ( evadarea din intimitate); „adorm cu mâinile goale” (cădere, din nou, în arhietipul golului – un document al haosului); „exist” (simbolul dus în semnul ex-siterului).

Poemul „Râul ce trece prin inima mea” ,în această dependenţă liniară a vectorilor semantici, provocând următorul spaţiu esenţial al limbajului literar.

Să vină seara (v₁) aşteptarea să limpezească (v₂) noi vânători… Tac (v₃) îmi înghesui singurătatea în oglinzi (v₄)… cineva mă ademeneşte (v₅)… nu e moartea (v₆)

Treceam fiecare cu o altă icoană în mâini (v₇)… roua deconspiră sigiliile (v₈), luna deschide toate uşile (v₉) mă ştiu (v₁₀)… adorm cu mâinile goale(v₁₁). Exist (v₁₂) subţire mi-i umbra (v₁₃).

O „compunere a combinaţiei lor liniare, mai mult sau mai puţin… sintactică, dar în favoarea dinamismului semantic (axă, matrice semantică vectorială), ar fi:

Fiecare vector are o direcţie bine determinată. Aici, verbul (vectorul independent) este direcţionat prin substantiv. De exemplu: „să vină = v₁” are dreaptă semantică „seara”; „să limpezească = v₂”, substantivul aşteptarea; „îmi înghesui = v₄”, are direcţia „în oglinzi”; mă ademeneşte = v₅” are suport „cu vorbe”.

 Vectorul şi suportul său semantic străpung spaţiul limbajului literar, respectând sintaxa şi morfologia unei gramatici vectoriale semantice aparte. Cea mai importantă componentă a vectorului lingvistic este sensul lui imposibil de „trasat” grafic. Însă, la îndemâna interpretării subiective. Mereu impuls – săgetat sferic, la voia unui liber arbitru aflat în iluminarea subconştientului revărsat în cotingent, ce participă la vânători arhetipale… antropofage.

Sensul este un „aşa ar fi”, „aşa nu ar fi”: uşor de îmbrăcat cămaşă/ a măştilor pornite să-şi zâmbească/ în tinda unei case prea curată/ ,ce-n simţuri stă deschisă cu uşa-ntr-un dereg,/ muşcata să vorbească muşcatului întreg (t,i).

Sensul este săgeata divină a reflexiei admiratoare, hulitoare, ocrotitoare, milostive, nemiloase, trezire a unor noi călătorii instinctive, senzoriale. Sensul, mai mult decât arhetipul, străbătut de el, este imanenţă şi iminenţă, esenţă a obiectului estetic răsturnat în adormirea raţională fără trezire, a unui eveniment imaginar. Aici , „râul ce trece prin inima mea”, inima poetului.

După cum „predicatul” este vector şi „subiectul” poate fi suportul acestuia. Direcţia vectorului – actanţă semantică este / eliberează vectorul – predicat de obligaţii gramaticale ,având drept legitim de noi gramatici, negramaticale, de libertăţi dinamice în simbol şi imagine. Mereu sub aura ,sub guvernareacomplexelor generatoare de sens semantic, de combinaţii sintactice semnificative, până în stadiul ruinării, epuizării sensului semantic în semn.

Revoluţie a cuvântului Daniel Corbu, a poemului său, „în alt fel săvârşită”, dar sub stindardul unui „cult epic” – masă rotundă a dezbaterii arhetipurilor şi schemelor lor psihologice, foarte aproape de mâncatul cu mâna, de înmuiatul degetelor în „tochitura mitului”, a degetelor flămânde să privească o nouă raţiune a judecăţilor primare. Mai puţin filosofice, mai mult filologice. Judecăţile asertorice şi apodictice. Între „este” şi „trebuie” ,uneori ,gândind problematicul „până la urmă… există”.

Cum splendid, aceste judecăţi sensibile,se des-bat în poemul „Scrisoare neexpediată”. Poem în care îşi face şi mai mult evidenţiat spaţiul vectorial semantic prin intermediul spaţiului mitologic.

„Vom înţelege prin mit un sistem dinamic de simboluri” (spune Gilbert Durand), de arhetipuri […] care tinde să se realizeze ca povestire”.

Componente, după cum vedeţi, a unui spaţiu vectorial în care lipsesc … vectorii. Mitul este un sistem lingvistic, un spaţiu al unui limbaj …literar (t.i).

Vectorii semantici, în poemele domnului Daniel Corbu, străpung mitul şi legenda în favoarea unei istorii prezente :istoria judecăţilor revoltate pe „cum este”împotriva lui „aşa este”.

Cine? Un subiect denominat, un obiect abstract, un substantiv suport semantic: mit explicitat raţional sau iraţionalizat.

        

         Iată o…„Scrisoare neexpediată”:

„Nimeni să nu întrerupă cântecul! (aserţiune)

Până la urmă, Odysseeas Elytis, există şi o mare a mea (mit explicitând un arhetip)

Cu neştiute corăbii şi cântece de sirenă (simboluri scufundate în denumiri)

Cu frânte aripi dedalice (nouă denumire, legată de simbolul zborului frânt) (anaforă: cu neştiute…, cu frânte…)

Da, Odysseeas Elytis, cum bine îmi scrii ,(din nou, simbolul care generează o nouă denumire a … mitului)

90 la sută orice nenorocire (arhetip) (simbol transformat în semnul 90)

ne conţine (idee generată de arhetip)

iar Infernul nu e decât un labirint răsturnat (simbolul „Infern” provocând denumirea „labirint răsturnat”) (aserţiune)

Şi pentru ca frumuseţea şi veşnicia ei să rămână (judecată problematică)

Nimeni să nu întrerupă cântecul! (aserţiune, repetiţie, invariant)

Până la urmă, Odysseeas Elytis, am şi eu o mare a mea (judecată problematică, până la urmă = e posibil. Dar şi exemplu de simbol care denumeşte „o mare a mea”)

Cu neştiute corăbii sirene furtuni zei plutitori (simbolul corăbiei neştiute, denumite, transformat în cuvinte…)

Cu oglinzi mişcătoare (altă denumire)

Cu iluzia ţărmului răsfrânt în mine (denumire,anaforă)

Cu frigul memoriei (ibdm)

Cu file albe pe care se-nghesuie mormane de vorbe, spaime, tăcerile … aerul claustrofob (cu iluzie, cu oglinzi, cu … = anafora) (exemplu de cum simbolul „neştiutele corăbii”, alături de arhetipul o „mare a mea” se transformă în „cuvinte” şi „idei”).

 Până la urmă, (o altă anaforă: trei repetiţii egal distanţate în text) Odysseeas Elytis, există şi o mare a mea (invariant = mitul care sprijină, aici, o povestire care…)

Care, încet, încet se transformă în cuvinte („o mare a mea”, simbol, de această dată, ce-şi recunoaşte menirea de a se transforma în „cuvânt”)

Dar cum bine îmi scrii (mit personificat)

cu foşnetul Mării Egee adâncit în cuvinte.(arhetipul golului)

Cine să ştie dacă voi fi primul cocoş din infern? (judecată problematică. Exemplu de trezire raţională dintr-un vis mitic).

Elementele dinamice, vectorii actanţi ai vorbelor, ai limbajului epic şi liric totodată, combinaţiile substantivale ce ramifică vorbirea în simboluri, scheme, figuri, se supun, dincolo de liniaritatea lor, unor relaţii de ordine şi echivalenţă în „Documentele haosului”.

Prin reflexivitate, simetrie şi tranzitivitate.

În relaţia dintre „Nimeni” şi „o mare a mea”, în poem ,există simetria ,ce se poate manifesta, fără a diminua, printr-o nouă formă, conţinutul poemului.

„Până la urmă, Odysseeas Elytis, există şi o mare a mea”… „Nimeni să nu întrerupă cântecul”.

Cea mai frumoasă proprietate a ordonării unei „Scrisori neexpediate” este translaţia. Care duce relaţiile: „infernul e labirint”; „frumuseţea să rămână veşnicie” în relaţia: „nimeni să nu-ntrerupă cântecul”: „dacăinfernul e labirint şi frumuseţea o veşnicie,atunci nimeni să nu întrerupă cântecul”

De reţinut, de asemenea, translaţia relaţiei „am şi eu o mare a mea” în „există şi o mare a mea”, dar şi eventuala lor simetrie în text.

Mitul „Odysseeas Elytis” favorizează în acest poem „doctrina dogmatică”; „90 la sută orice nenorocire ne conţine”.

„Căderea”, dincolo de mitologia ei psihologică ,este prezentă pretutindeni;

„Mare a mea” – leagănul matern, cupa dionisiacă ,sfarmă intimităţile eu-lui stăpân pe mare;

„Cu oglinzi mişcătoare, cu iluzia ţărmului…, cu frigul memoriei, cu file albe pe care se-nghesuie angoasele tăcerilor… claustrofobe. (t.i.)”

Conotaţii stilistice realizate ca sinecdocă sau metonimie, dar şi ca nemaiîntâlnită metaforă: „iluzia ţărmului răsfrânt în mine”.

Carnea „haosului” şi a „documentelor” sale stă în structura izomorfă a imaginilor, în primul rând şi, în al doilea rând, în izomorfia structurilorr semantice.

Putem interpreta aceste structuri şi din punct de vedere al spaţiului vectorial ce determină limbajul literar în poemului Daniel Corbu, introducând echivalenţa şi congruenţa vectorială.

Izomorfia imaginilor.

Imaginea „cuvântului” abundă textele, structura lor ,de la „cuvânt” semnificat până la „cuvânt” multisemnificant.

Dacă în „Scrisoare neexpediată” apar (aceste imagini) ca „foşnetul mării adâncit în cuvinte” şi „mare a mea care… se transformă în cuvinte”, în „Râul trece prin inima mea”, apar ca: „vânători de cuvinte”.

La fel, „se-nghesuie mormane de vorbe” ,din primul poem, ajunge să ia forma: „cineva mă ademeneşte cu vorbe ca monezile fierbinţi”, în al doilea poem.

Izomorfie  perfectă este şi între: „Nimeni să nu întrerupă cântecul!” şi „să vină noaptea!” (judecăţi izomorfe ,apodictice).

La fel, „se-nghesuie mormane de…” ia forma: „înghesui singurătatea în oglinzi”.

De o frecvenţă mai mare, imaginea morţii, abundă endo-morfic tărâmuri tematice diverse, greu de străbătut cu piciorul fiinţei predestinate unui veşnic surghiun fiinţial:

„moartea ca un plâns străbătând imperiile” (Istorie) „prima şi ultima învăţătură e moartea” (Şapte heptastihuri…); „imaterialitatea fiind o uşă deschisă spre moarte” (Şcoala din Frankfurt); „de vei ucide moartea, în altă parte foşneşte” (Groapa cu lei); „pot şi cărţile mai tari decât moartea?” (Spre marile tonuri); „moartea traversează strada odată cu tine” (Zori tulburi…); „pe câmpul de luptă doar moartea cucereşte stindarde” (Lecţii lungi…); „Doamne, de ce atâtea repetiţii pentru o singură moarte?” (Înscenări…); „mâinile noastre compromit moartea” (Împotriva morţii); „în fiecare zi cineva ne condamnă la moarte” (Scrisorile fratelui); Sceptrele morţii ne umblă prin sânge” (Călătoriile); „În faţa morţii suntem singuri ca un pumn de omăt” (Cântec de adormit universul).

Trecerea de la sens la semn, în poezia „Scrisoare neexpediată”, poate da reprezentarea faptelor lingvistice” astfel (fig.1):

Sau, astfel (fig. 2):

Structuri grafice reducând  povestirea  la câţiva vectori generatori de spaţialitate, iar  conceptul  estetic la  semn. Semnul haosului şi a documentelor lui aleatorii ,arhivate. Drum al semnificatului în semnificant. Exemplu de „schemă” fărâmiţată în simboluri şi… denumiri.
Cum înăuntru „s-ar afla” ochii de vultur a unui arhanghel Daniel Corbu, care să ne mărturisească prin câte a trecut aventura genunii sale – sufletul, întrupat la mânie în odiseea timpului prezent, lecturată de noi cu înceată cugetare la cuvinte grăbite să fie ascultate. Cuvintele zorite, cu voce caldă de „arginţii fierbinţi”, şi „armate-n retragere” ,prin „imperiul clar-obscurului relevant să ne vestească mântuirea rostirii tăinuitoare de mistere.

- Sfârșit -

PASĂREA NEAGRĂ

(Ultimul poem romantic)

La o oră tîrzie din noapte pe cînd tocmai încetasem lucrul

la „Tratatul despre laşitatea lumii de la origini

pînă în prezent” şi urmăream pe internet 

cele mai negre ştiri cînd tocmai aflasem că

în Costa Rica

criminalitatea printre elefanţii albi crescuse

îngrijorător

că un bărbat aprins de viol a siluit nouă femei

într-o singură zi undeva prin Canare

şi mafiile au sechestrat din nou copilul

miliardarului Hababis că lucrurile prinţesei Diana

se vînd prin talciocuri umbroase

că la Holywood lui Shakespeare i se pune pe cap

o cenuşă postmodernistă înecăcioasă

acră şi grea ca un tren de soldaţi

că nişte omuleţi verzi prieteni ai omului

participanţi la Podul de flori intergalactic

au mai ocupat trei insule în Pacific

auzii un zgomot venind prin fereastra deschisă

un zgomot prelung şi macabru ca de OZN-uri nervoase

îmi dezlipii ochii de la multicolorul ecran internet

şi văzui orbitoarea lumină cum vijelioasă 

îmi intră în cameră

apoi o rafală de aripi îngheţă încăperea

lăsîndu-mă încremenit în barocul meu scaun pluşat

şi deasupra şemineului un corb princiar se-aşeză

privindu-mă fix.

Ca-ntr-o filmică scenă parcă treceam prin coridoare 

de spaimă

decorticam clipe ratate într-un labirint părăsit

dar eu nemişcat în scaun priveam deasupra

şemineului englezesc unde se-aşezase strania 

imperiala pasăre neagră.

Sufletul: nişte zgură acolo şi el gudurat la 

picioare

„Eşti Corbul lui Poe – îndrăznii să vorbesc aproape

în şoaptă – prin urmare aripile tale sfîrşituri anunţă.

Spune-mi, de ce-ai venit corb apocaliptic

misteriosule Corb?”

Dar el stătea neclintit privindu-mă fix.

„Ştiu că vei spune acum Nevermore – rostii apăsat – 

atîta poţi spune incultule Corb cobe voyajeră

o ştiu de la Poe. Dar de ce m-ai ales

chiar pe mine despicînd un secol cu aripa neagră?

Hai spune corb alegoric cobe a veacurilor

poticnite-n visare eşti Viaţa eşti Moartea eşti

înfăţişarea Ruinei?”

„THAKATIMUNU SIPEDI”

slobozi din ciocul regal pasărea neagră

„THAKATIMUNU SIPEDI” se răspîndi peste tot în camera

tristă precum fiorul rece al morţii.

„Spune-mi pasăre ocultă oricine ai fi

această vorbă ciudată ce-nseamnă?”

Dar Corbul rosti triumfal: 

„THA-KA-TI-MU-NU SI-PE-DI”

„Din nou te întreb majestuosule Corb Thakatimunu Sipedi

ce-nseamnă şi de ce schimbat-ai odată cu veacul

acel misterios «Nevermore»? Şi de ce pe 

mine m-ai ales

din cei mulţi lăsîndu-mă pustiu ca după

devastatoare beţii?”

Dar Corbul răspunse fixîndu-mă cu privirea-i sticloasă:

„THAKATIMUNU SIPEDI”

„Şi acum încotro enigmaticule Corb

cînd mi-ai turnat negreala misterului în suflet

ca pe-un absint blestemat? Mai ştii ceva despre Poe,

cel mort într-un şanţ nu mult după ce i-ai dăruit 

straniul cuvînt «Nevermore»?

Şi acum încotro? Spre Unde? Spre Cînd?”

Răspunse Corbul privindu-mă fix: „THAKATIMUNU SIPEDI”

Deschisei Dicţionarul cel mare la T şi la S la P şi la

ancestralul discutabilul Z al vechilor regi

să nu pierd sensul ca Poe altădată

înainte de-a dispărea strania apocaliptica pasăre 

neagră:

„Zopedi” = groapa timpului, „To axion esti”, „Gnothi 

   Seauton”,

„Katimoris” = floarea sinucigaşă, „Katimos” = dună de amurg multicolor (Poate că aici ar trebui să-ngrop toate ideile despre lucruri).

Grăbit răsfoii masonice cărţi, Gehena, Paideuma, Golemul, Caballa cu o mie de gîngănii reci

curgîndu-mi pe şira spinării

uitînd de pasărea vorbitoare pînă cînd

auzii bătaia din aripi şi magicul Corb

aşezat pe pervazul ferestrei rosti pentru ultima oară

THAKATIMUNU SIPEDI

prin livada cu vişini depărtîndu-se

printre zarurile şi tomberoanele nopţii

depărtîndu-se

în timp ce repetam zăpăcit

„Gnothi Seauton” „Zopedi” „Imunu” „Katimos” “Spre Unde?”

“Eşti Viaţa eşti Moartea?” „Eşti înfăţişarea Ruinei?”

THAKATIMUNU SIPEDI 

THAKATIMUNU SIPEDI

Dincolo de bine şi de rău aşteptînd zorii.

Daniel CORBU