luni, 24 februarie 2014

Fotografii (5)








Daniel Corbu, Draga Olteanu Matei şi Horia Zilieru






                                                      
                                                                                            Daniel Corbu şi Draga Olteanu Matei





Daniel Corbu şi Draga Olteanu Matei


















George Vulturescu, Tucu Moroşanu, Daniel Corbu,Dionisie Vitcu,C.Parascan







Liviu Antonesei,Daniel Corbu, Adrian Cioroianu











Dorel Vişan, Daniel Corbu şi Înalt Preasfinţitul Teofan









Daniel Corbu-portret de Maria Manuca

luni, 17 februarie 2014

„RELAŢIA CU POEZIA E LA FEL DE INTIMĂ CA ACEEA CU MISTERUL SAU CU DUMNEZEU”


Cassian MARIA SPIRIDON în dialog cu Daniel CORBU



Cassian MARIA SPIRIDON: Dragă Daniel, suntem la moment aniversar, unul în care se poate medita asupra drumului parcurs prin gropi şi rîpi adînci. Care ţi-au fost mentorii, cine, cînd şi cum anume s-a făcut debutul în presa literară? Şi de ce Daniel Corbu?
Daniel CORBU: Întrebarea ta dă prilejul unui răspuns cu trei ramificaţii. Mai întâi, gropile şi râpile adânci le receptez ca pe feericul abis, ca pe o aventură existenţială necesară. În al doilea rând, să numesc şi descriu mentorii, iar în al treilea, de ce m-a ales pe mine Poezia. Trebuie mai întâi accentuat faptul că poezia e o problemă de destin. E un blestem (în sensul crud, grecesc al vorbei) care ţi-e dat sau nu. Întrebarea frecventă e dacă ea este un alibi în faţa morţii. Poezia e mult mai mult şi de când mă ştiu am receptat-o ca pe un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu. Nici o clipă n-am crezut în Poezie ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol, ca într-o „enigmă nesplicată”, cum ar spune Eminescu. De aceea am rămas unul dintre „debilii mintali” ai ţinutului care mai crede în inspiraţie, în întâlnirea cu misterul, în călătoria din lumea de semne exterioare în lumea profundă a altor semne (sacrale), în labirintul interior, adică, unde întâlnirea cu minotaurul se poate petrece în orice clipă. Doar inspiraţia îţi conferă acea forţă de fondator de religii, de şaman al ideii

A SCRIE FĂRĂ INSPIRAŢIE E O LIPSĂ
 DE BUN SIMŢ

şi expresiei, de aceea consider că a scrie fără inspiraţie e o lipsă de bun simţ. Sigur că ceea ce spun eu acum e în total dezacord cu inginerii textuali, care au proliferat înfiorător de la apariţia tehnicilor postmoderne (colajul, parodia, băşcălia, reseminarea etc.). Cred în inspiraţie şi nu în grafomanie şi în forţarea destinului. Întâlnirile cu poezia, disperate, brutale sau serafice sunt rare. Poezia vine şi pleacă, lăsându-te deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil! E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar tot ceea ce fac este pregătire pentru întâlnirile de gradul zero cu Poezia. Şi cu propriul labirint interior.

TINERII ACEIA CARE FAC DRAGOSTE 
ÎN CIMITIR, PE IARBĂ VERDE, SĂ UMILEASCĂ 
MOARTEA

Pe de altă parte, a scrie poezie e încă un mod de a te convinge că exişti şi numai scriind poţi alunga moartea la câţiva paşi mai încolo. De aceea poetul seamănă cu tinerii aceia frumoşi care fac dragoste în cimitir, pe iarbă verde, să umilească moartea. Ca să şi închei răspunsul la prima ta întrebare, dragă Cassian, voi mai spune că pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simţit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfârşit, întotdeauna altfel, prima minune. 
Cât despre mentori, pot spune că primul mare mentor al meu a fost Ozana, apa din umbra Cetăţii Neamţului, unde m-am născut şi am copilărit, cu prundul ei feeeric. De la prispa casei părinteşti din Vânătorii Neamţului şi până la apa Ozanei

EU RECEPTEZ OZANA SAU, MAI BINE SPUS, 
O PORT ÎN MINE CA PE O FIINŢĂ

erau optzeci de metri. Am trăit până în zorii adolescenţei, când am zbughit-o la şcoli. Vorbind despre satul din umbra legendarei Cetăţi a Neamţului, răsfirat pe vreo şapte kilometri de-a lungul Ozanei, te laşi fără voie năvălit de melanholii atât de speciale. Nu se poate vorbi despre vatră (în cele mai multe cazuri, cu un orgoliu de patriot local pătimaş), fără a vorbi de copilărie, pentru că ea ascunde toate datele personalităţii de mai târziu. Aici, în satul aşezat pe malul drept al Ozanei, care face legătura între Pipirigul lui David Creangă şi Humuleştii lui Ion Creangă am mers prima oară prin roua dimineţii, aici am văzut soarele răsărind de după zidurile misterioasei cetăţi, aici au început dialogurile mele cu pietrele Ozanei şi cu copacii de pe dealurile Brădiţelului şi Cetăţii, aici am ascultat cântecul mierlei, dar şi pe cei mai mari povestitori cunoscuţi în viaţa mea: Moş Costică Almaşanu, Dumitru Blaga, Bădia Gheorghe Ţîrlii, Ion Tulan, Costică Gînga. Aici, mai precis pe malul unei bulboane ozanaiarde în care era să mă înec, am realizat pe la 11 ani, cu bărbia pe Legendele Olimpului şi cu ochii la cerul nesfârşit, că sunt muritor şi tot aici am gângurit primele poezii, vroind parcă să provoc şi mai mult şamanica poezie a locului. Întrebat la întâlniri literare care e prima mea încercare poetică, mă eschivam cu şmecherie metaforică, pentru că nu-mi aduceam aminte, procedam ca orice derbedeu serafic încolţit de oameni serioşi. Mi-i dat să-mi amintesc acum acea primă poveste lirică, scurtă ca un fulger, legată de un călăreţ care venea dinspre Dealul Cetăţii şi traversa curajos o Ozană de după ploi, tulbure şi nervoasă. S-o transcriem în premieră: A venit Ozana mare/ Şi-am văzut unul călare/ Şi în mână c-o caldare. Aveam, de nu mă înşel, vreo cinci ani şi jumătate. Prin urmare, aici, la Vânătorii de Neamţ, am început să întemeiez, mai întâi în joaca jocului, apoi foarte serios, o mare singurătate.
Pe urmă, mentorii au fost zeii din cărţi. Eram firav (la spartani m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi ai mei nu mă puneau la muncile câmpului. Gândeam că, dacă ar exista meseria de cititor, aş fi cel dintâi. Era o bibliotecă imensă la Vânătorii Neamţului, construită de arhimandritul Kiriac Neculau în 1895 şi păstrată de pe vremea când naşul meu de botez, învăţătorul Gheorghe Popescu era dirigintele şcoalei şi primea în vizită pe Spiru Haret, Sadoveanu, Coşbuc sau pe Bădiţa Cîrţan.

AM VRUT SĂ FONDEZ UNIUNEA CITITORILOR DIN ROMÂNIA

Mai târziu, împreună cu poeţii Dan David şi Aurel Dumitraşcu, am vrut să fondez Uniunea Cititorilor din România. În studenţie, Biblioteca Centrală Universitară şi Biblioteca Academiei îmi erau mamă şi tată. După ce-am reuşit să ating câteva manuscrise eminesciene, mi-am propus să dedic trei ani din viaţă operei eminesciene, adică celui mai mare spirit iscat din pământurile româneşti, modelul în absolut al oricărui poet român. Îi ştiam pe de rost peste o sută de poeme. Îi savuram articolele, jurnalistica. În timpul studenţiei la Bucureşti am cunoscut cam toţi poeţii generaţiei şaizeci: Ioan Alexandru (care preda un curs Eminescu la Facultatea de Filologie, pe care-l asimilam atent), Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, dar m-am simţit atras în special de inovaţiile lingvistice ale lui Nichita Stănescu (cu care am şi băut câteva vodci „întru dezlegarea limbilor”, cum spunea el) şi de tragismul netrucat al lui Cezar Ivănescu, cu care-am devenit prieten până la plecarea lui prin satele cereşti.

C:M:S.: Ai avut un parcurs sinuos, ai practicat diverse meserii – precum un scriitor american, până la admiterea şi absolvirea facultăţii, dar şi după. Care-i cauza acestei disponibilităţi?
D.C.: Nu e vorba de o disponibilitate, ci de o adaptabilitate la vremi şi, până la urmă, tot o problemă de destin. Totul a pornit de la prima mea aventură, de la fuga de-acasă la cincisprezece ani. Ce să mai vorbesc de tristeţea mamei Casandra că nu m-a văzut preot. Ea ţinea cu tot dinadinsul să urmez Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Dar, deşi începusem pregătirile la Religie, Muzică şi Limba română cu părintele Vasilică Ignătescu, eminent profesor acolo, devenit acum aproape un sfânt al locului, înainte cu câteva zile de examen, spre regretul mamei, nedispărut până la moarte, am fugit la Piatra Neamţ şi-am urmat o şcoală de chimie. Astfel, credinţa mamei, accentuată şi de o ghicitoare-sacerdotă din Condreni, care i-a prezis că voi ajunge om mare, i-a fost spulberată pe moment. Am fost operator chimist, am terminat apoi liceul la zi, cu matricolă, am dat examen la filosofie, cu 18 candidaţi pe loc, unde-am căzut la 32 de sutimi şi, fiindu-mi ruşine de mama Casandra să mă-ntorc acasă, am rămas în Bucureşti, unde-am făcut, pe rând, mai multe munci: mânuitor de decor la Opera Română, vânzător ambulant de limonadă, ajutor de macaragiu, laborant. O extraordinară, unică experienţă! Problema este cât din pactul şi impactul biografic în poţi face vizibil în operă.

C.M.S.: Începând cu 1984, ai organizat anual, la Târgu Neamţ, Colocviile naţionale de Poezie de la Neamţ. Au fost anii coagulării generaţiei noastre. Cu cine au realizat Colocviile? Cine a participat? Narează istoria acestei “Întâmplări” miraculoase în contextul ideologic al vremii.
D.C.: Într-adevăr, erau anii solidarizării noii generaţii poetice, rămasă până acum generaţia ’80.

ERAM TINERI. CREDEAM CĂ ÎN NOI FURNICĂ DUMNEZEIREA

În 1984 eram toţi foarte tineri. Lucram întru frumos şi bine şi în ideea de solidaritate, conştienţi atunci, dar mai ales acum, că nimic nu se compară cu entuziasmul tinereţii. Eu aveam treizeci şi unu de ani, eram instructor de teatru şi poezie (auzi cum sună!) la Casa de cultură din Târgu Neamţ şi, cu un an înainte, îmi susţinusem (student întârziat, deh!) lucrarea de diplomă cu tema „Generaţia ’80 în literatura română”, avându-l ca îndrumător pe distinsul profesor Nicolae Manolescu. Adunam acolo portrete a zece poeţi în care aveam încredere (Florin Iaru, Matei Vişniec, M. Cărtărescu, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, Magdalena Ghica, Mariana Marin, Traian T. Coşovei, Emil Hurezeanu şi Nichita Danilov) şi, ajuns la Tg. Neamţ, după ce ilustrul Cenaclu de luni fusese pulverizat, mi-a venit ideea întrunirii poeţilor şi criticilor tineri din întreaga ţară. În carne şi oase. Aşa s-a şi fost făcut ca ei să sporească, în fiecare toamnă, poezia de la apa Ozanei şi din mirificul ţinut al Neamţului. Cât de rebelă a fost iniţiativa, se va şti în timp. 
Riscuri erau peste tot şi mai ales când era vorba de un fel de banchet al gureşilor poeţi. S-au citit aici cele mai dure, subversive poeme, refuzate oricând de cenzură, au fost rostite discursuri libere despre condiţia scriitorului şi despre o altfel de angajare decât cea impusă de ideologia comunistă. Şi, la fel de important, generaţioniştii s-au cunoscut între ei şi s-au iscat, de la prima vedere, prietenii de durată. S-a creat un curent de forţă, odată cu aceste Colocvii.
După treizeci de ani, au rămas, cum bine ştii, cărţile (numai versul, domnule!) şi cei blestemaţi să facă literatură. Dacă atunci era perioada solidarizării, perioada în care credeam că în noi furnică dumnezeirea, după 1990 a început desolidarizarea, până acum, când a venit vremea seniorilor. Proba cu timpul şi cu cititorii, câţi au mai rămas... Îmi place să cred că întrunirile de care vorbim au marcat orice participant, care le-a asimilat unui romantism tineresc de bună calitate. Iar Colocviile au fost posibile datorită unei grupări poetice de forţă la Tg. Neamţ: Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, George Calcan, Gheorghe Simon.

C.M.S.: După Naşterea vinovată a urmat Intrarea în scenă (Editura Albatros, 1984). Mult timp am crezut că este, de fapt, cartea ta de debut. Tu ce zici?
D.C.: Dar Intrarea în scenă este cartea mea de debut. O carte, ce-i drept, supusă cenzurii, înjumătăţită cu versuri tăiate sau chiar jumătăţi de poem, cu multe cuvinte tăiate sau înlocuite, cuvinte considerate prohibite de paznicii culturii de atunci: înger, biserică, moarte, abis, evanghelie etc. Naşterea vinovată e doar un ciclu dintr-o carte de grup.

C.M.S.: Licenţa ta a fost despre generaţia’80, dar acum câţiva ani ai obţinut şi un doctorat pe această temă. Ce ne poţi spune despre această generaţie? Câţi vor mai rămâne, peste timp, în istoriile literare? Care-i sunt reuşitele şi căderile?
D.C.: Titlul lucrării de doctorat este ROSTIREA POSTMODERNĂ. GENERAŢIA POETICĂ’80 ÎN LITERATURA ROMÂNĂ, apare zilele acestea şi cuprinde, pe lângă 150 de pagini teoretice, 120 de portrete, încadrate în şapte paradigme ce formează, asemenea monadelor lui Leibnitz, paradigma optzecistă. Convingerea mea: generaţia ’80 este cea mai spectaculoasă generaţie literară din literatura română. Ce mari scriitori vor rămâne din ea, nu hotărâm noi. Doar timpul, prietenul şi duşmanul de temut.

SUNT POSTMODERNIST ATÂTA TIMP CÂT POSTMODERNISMUL
NU ÎNSEAMNĂ LIPSĂ DE PROFUNZIME

C.M.S.: Care-i povestea ta despre postmodernismul pe înţelesul tuturor? S-au contaminat poeţii Moldovei de postmodernism?
D.C.: Nu, nu s-au contaminat. Majoritatea poeţilor din Moldova au rămas în metafizic, unde-i stă bine poeziei adevărate. De altfel, marea poezie română vine pe linia de aur a poeziei metafizice moldave: Eminescu, Bacovia, Magda Isanoş, Labiş, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu.
Postmodernismul pe înţelesul tuturor e o carte publicată de mine în 2004, când în România încă se bâiguia la nivelul paradigmei, în care după o prezentare a curentului, pornit la 1957 în arhitectură, pe urmă în celelalte arte, vorbesc despre postmodernismul fără postmodernitate de la noi. Sigur că nominalizez şi analizez câteva izbânzi. Dar nu în felul habotnic prin care toată generaţia ’80 şi cea tânără de azi ar fi postmoderne. De altfel, sub umbrela himerică a postmodernismului s-au ascuns în timp, mulţi veleitari, ingineri textuali fără valoare!

C.S.M.: Ce se întâmplă când perfecţiunii îi lipseşte un deget?
D.C.: Suferi. În artă, dacă ţi-i dat blestemul, mergi mai departe. În viaţă trebuie să faci la fel. Nici Dumnezeu nu-i perfect. Mă rog, Nietzche spunea că Dumnezeu e mort, eu spun că e doar obosit şi câteodată amnezic. Mici scăpări, imperfecţiuni găsim şi la marii scriitori: Dante, Shakespeare, Goethe. Nu degeaba se spune că bunul Homer mai aţipeşte pe pagini.

C.M.S.: Ai fost/ eşti muzeograf şi diriguitor la Muzeul Literaturii Române din Iaşi. Conduci o editură şi coordonezi revista neoavangardistă „Feed Back”. Mai putem vorbi de mişcări avangardiste în postmodernitate, o postmodernitate şi ea pe ultimul drum?
D.C.: N-am ţinut niciodată să fiu lider. Structura mea de poet liric nu-mi permitea, eu am făcut tot ce-a fost posibil pentru momentele de singurătate creatoare, acea singurătate cu sunet plin şi ademenitor. Acceptând roluri sociale, poate am greşit. Dar, oferindu-mi-se o funcţie administrativă la Muzeul Literaturii Române, marele brand al Iaşului şi al României, cu un patrimoniu de gestionat absolut unic, am acceptat.
Pe de altă parte, revista de experiment literar Feed Back pe care o scot la Iaşi, împlineşte zece ani de apariţie neîntreruptă şi adună în jur tineri avangardişti de mare viitor literar.

C.S.M.: Ai organizat, între altele, şi Festivalul Internaţional „Grigore Vieru”. Vei persevera?
D.C.: Da. Pentru că Grigore Vieru este nu numai un mare poet de limbă română, ci şi un simbol al românismului de dincolo şi de dincoace de Prut. Astfel, închipuim, cu puterile noastre, încă un pod cultural peste Prut.

C.S.M.: Ai primit numeroase premii, între care şi pe cel ai prestigios, cel al Academiei Române. Cum te simţi cu astfel de lauri?
D.C.: Au fost mai multe premii şi distincţii. Oare ele nu sunt tinichelele agăţate de poala poeziei?
Dar anul trecut, în Aula istorică a Academiei Române, la ceremonia de înmânare a Premiului „Mihai Eminescu” (cea mai înaltă recunoaştere pentru un poet român) am avut emoţii.

C.S.M.: Eşti născut în zodia Berbecului. Acceptă „berbecii să împlinească şi 60 de ani?”
D.C.: Nu ştiu cât de mare poate fi bucuria când treci la vârsta înţelepciunii. Am spus a înţelepciunii şi nu a bătrâneţii. Consider că bătrâneţea începe din ziua în care ţi-ai pierdut curajul. Însă mi-e dat să am proiecte pe termen lung. Şi curaj. Dacă în poezie trebuie să ai o îndrăzneală egală cu 

MI-AM VISAT TOATE CĂRŢILE

îndrăzneala cu care smulgi halca de carne din fălcile tigrului, şi în revelarea proiectului se-ntâmplă la fel. Iar eu nu numai că am compus cele mai bune poeme în starea de veghe (multe s-au pierdut, s-au risipit asemenea fulgerelor!), dar mi-am visat toate cărţile.
De-atâta timp perseverez în blestem, înnegresc foile, fac proiecte de gânduri şi de imagini şi le execut à mes risques el périls. Nu de proiecte ducem noi lipsă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar în cazul meu, proiectele mi-s revelate pe următorii o sută cincizeci de ani şi, ca să glumim în stilul lui Creangă, nu mă abat de la ele nici ca cât. Oricum, numai cu creioanele se pot înnegri nopţile albe şi, oricum, nu ştiu să trăiesc decât pentru scris, pentru lumea ficţională. Sunt viu, ceea ce mi se pare o extravaganţă, şi scriu, ceea ce mi se pare o minune. Dacă-n mine bat clopote, sărbătoarea poate să-nceapă. Restul e tăcere!

marți, 11 februarie 2014

Poetul GRIGORE VIERU sarbatorit la Iasi

  

  Plecat de șase ani dintre noi, marele poet de limbă română Grigore Vieru ar fi împlinit 79 de ani. Cu această ocazie, vineri, 14 februarie 2014, Consulatul General al Republicii Molodova la Iaşi şi Asociatia Culturală „Feed Back” Iaşi, în parteneriat cu Primaria mun. Iaşi și Casa de cultură Mihai Ursachi, va organiza un ceremonial de depuneri de coroane şi jerbe de flori la bustul poetului, în Parcul de cultură Copou din Iaşi.

Programul evenimentului va cuprinde:

11.00                         - Ceremonial religios TE DEUM
                                   - Depunere de coroane şi jerbe de flori
                                   - Discursuri ale oficialităţilor (Consiliul Judeţean, Primaria, Prefectura, etc.) Invitatul special din Rep. Moldova este academicianul Mihai Cimpoi.
- Spectacol de muzică şi poezie „Taina care mă apără”, prezentat de Grupul folcloric Şezătoarea Şcoala Vânători-Neamţ” .

      Un eveniment mult mai amplu dedicat poetului Grigore Vieru, care va include simpozioane, lansări de carte, expoziții de fotografii, spectacole de muzică și poezie etc. va avea loc ulterior, în luna mai anul curent, în cadrul Festivalului International de Poezie Grigore Vieru, ediția a VI-a, organizat de Asociația Culturală Feed Back la Chișinău și Iași. 
      Vom fi onoraţi de prezenţa Dumneavoastră pe data de 14 februarie 2014, pentru a perpetua amintirea unui mare, adevărat poet, dar și un simbol al românismului de dincolo și de dincoace de Prut.
     Vă așteptăm cu o floare la bustul poetului Grigore Vieru!
    

    

miercuri, 5 februarie 2014

Note despre posteritatea scriitorului român




Acum un secol şi mai bine de jumătate, pe la 1848, când, entuziastă, euforică, generaţia tinerilor bonjourişti încerca să facă România mare şi modernă, românii parcă inventaseră maşina de produs idealuri. Intelectuali de marcă precum Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica porneau de la un ansamblu de atribute culturale şi vizau o proprietate spirituală care să introducă România în circuitul european. Idealuri romantice, uşor naive, veţi spune. Dar la fel de naive şi romantice au fost şi după revoluţia din 1989. Entuziasmul românilor a scăzut îngrijorător, energiile parcă au secătuit. Trăind o prostească încântare de sine însuşi, omul „recent” a devenit supusul unei mentalităţi a confortului. Astfel, confortul devine noua religie, o religie promovată asiduu de tehnologism, de globalism, de multiculturalism şi alte doctrine postmoderne.
Prin urmare, omul idealurilor proprii e înlocuit cu omul paradigmei economic-tehnologică, pentru că, eliminându-se cu metodă tradiţiile locale, doar valorile „tehnice” rămân valori universale. Postmodernitatea doctrinară a dezobişnuit omul de a-şi face singur idealuri. Praxisul postmodern lucrează pentru el: îi crează ceea ce se numeşte un „single global lifestyle” (unic stil de viaţă global), pornind de la convergenţa spre realizarea „pieţii mondiale integrate”. Intelectualii români lucrează cu toate motoarele la răspândirea multiculturalismului, un concept venit din ideologia celor pe care trebuie să-i imităm de frica marginalizării. Iar de frica marginalizării, nici un intelectual român nu deconspiră faptul că multiculturalismul nu înseamnă de fapt diversitate culturală, ci monocultură. Şi nici faptul că este o ideologie şi nu o cultură! Că urmăreşte crearea unei societăţi globale plate şi omogene, adică fără diferenţieri între rase, culturi, religii. Adică o societate lipsită de idealul transcendenţei.
În ce mă priveşte, refuz să cred că în România „omul ontologic” a fost asasinat de „omul tehnologic”, adică de omul golit de energiile misterioase şi de dimensiunea transcendentului care intră în chiar definiţia sa. Pentru că, prin condiţia sa, omul e legat de căutare şi de căutarea căutării. Iar căutarea înseamnă inconfort şi nu aplatizare, cum doreşte multiculturalismul. De asemenea, refuz să cred că maşina noastră de produs idealuri zace stricată, pradă ruginii şi că oboseala românească e profundă, ci doar o astenie trecătoare.
Problema care a suscitat discuţii întreg secolul trecut, dar şi mai acut în aceşti primi ani ai secolului douăzeci şi unu, este traducerea în limbi de circulaţie a operelor noastre literare care să impună literatura română şi specificul românesc în lume. Întrebarea „ce-i de făcut?” stă de un secol pe buzele tuturor. Mari proiecte de traduceri ale clasicilor români se făceau în perioada interbelică, se fac şi astăzi. Fără efect însă. Se traduce pe apucate, se publică la edituri mai mult sau mai puţin obscure. Management prost, ecou pe măsură! Toţi ne plângem, la conferinţe sau în discuţii de cafenea că Eminescu e necunoscut, dând vina pe generaţiile de dinainte, toţi avansăm ideea comună că dacă filozofia lui Blaga ar fi fost tradusă la timp în Europa ar fi provocat curent filozofic. Vorbe! Zilele trecute dădeam peste un fragment, o mărturisire a lui Bernard Shaw în ipostază de cititor al lui Eminescu, de acum vreo şaptezeci de ani: „Am citit Împărat şi proletar, Strigoii şi toate celelalte. Dacă aş fi unul dintre editorii aceştia tineri, cu tipografie proprie, care descoperă cărţi vechi, imposibile, şi fac din ele ediţii pentru bibliofili, m-aş repezi de îndată la această carte uluitoare.” „Uluitoarea” carte era o părticică din poezia marelui poet român, pe care traducătorii în engleză şi alţi câţiva cercetători îl aşezau alături de Lenau, Leopardi sau Goethe, cu care îi găseau afinităţi filozofice, tematice şi estetice. Deh, e micul blestem al poporului român să piardă mereu trenul!
Însă aceste scurte consideraţii ale noastre au, mai ales în vedere părerea cultului pentru marile noastre valori după trecerea lor la poporul stelelor. Acest fapt, revoltător pentru oricine simte valoarea acoperită de uitare (e cazul mai multor artişti români), nu poate să nu te poarte spre meditaţia sceptică asupra acestor timpuri postmoderne grefate de ignoranţă şi neînţelese egolatrii. Acum, valoarea clară, solidă, cu mesaj pentru caractere puternice, nu mai interesează. Giumbuşlucurile, exhibiţiile unor superficiali oferitori de senzaţii tari primează. Astfel, într-o societate în care e mai importantă eticheta şi reclama agresivă decât conţinutul, Madona sau Michael Jackson întrec în popularitate (a se vedea sondajele de opinie!) pe Shakespeare, Goethe, Eminescu sau Dostoievski. Asta dacă ne referim doar la personalităţile literare.
Întors de la studii de la Paris, tânărul bonjourist Vasile Alecsandri declara prietenilor literaţi din capitala ieşeană că vrea să ajungă poet naţional şi popular. Şi, într-adevăr, Doinele şi lăcrămioarele, celebrele Pasteluri, poemele sociale, culegerile de poezie populară l-au impus pe Vasile Alecsandri în conştiinţa naţională românească drept cel mai bun poet şi cel mai de succes dramaturg. El a fost primul nostru scriitor european. Premiul Ginta latina din 1878 n-a fost întâmplător! Dar apariţia poetului Mihai Eminescu a răsturnat total ierarhiile. În anii următori trecerii în eternitate a lui Eminescu, apreciat de contemporani pe baza manuscriselor din cele două lăzi predate Academiei Române prin 1902, el a devenit poetul naţional şi, mai accentuat în perioada interbelică, modelul în absolut al oricărui poet român.
În perioada interbelică ierarhizările literare consumau multă pasiune. Aşa s-a făcut că prin anii ’30, după publicarea Cuvintelor potrivite, bătălia pentru locul doi, cum ne place să spunem, a fost câştigată de Arghezi. Pe urmă de Blaga, de Ion Barbu, Bacovia, de Topârceanu, care au devenit poeţi naţionali şi populari şi care adăugau experienţe lirice originale moderne.
Curând, schimbându-se gusturile, ce-i drept nu esenţial, nu în ceea ce are poezia mai adevărat, au apărut: Nicolae Labiş, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ioanid Romanescu, Grigore Vieru, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Adi Cusin, Cezar Ivănescu etc. Marile lor opere, la care se adaugă cele ale unor prozatori precum Sadoveanu, Camil Petrescu, Marin Preda, nu mai sunt gestionate firesc în posteritate, o posteritate care se-ntâmplă acum. Nicolae Labiş, Sadoveanu, ca să dăm doar două exemple, au fost scoşi din manualele şcolare, Preda se predă alternativ. Umilit, urgisit, controlat de sărăcie în aceste timpuri, scriitorul îşi pune toată speranţa într-o posteritate dreaptă şi obiectivă, care să pună în lumină lucrarea sa întru frumos şi bine. Dar totul rămâne vânare de vânt, iluzie, o iluzie care, lovindu-se de zidul gros şi rece al indiferenţei celor care ar trebui să gestioneze posteritatea unei opere, se sfărâmă uşor, ca frunzele de tutun.

Daniel CORBU

François Villon – cetăţeanul, banditul, poetul

  Că François Villon e un mare, autentic, blestemat poet nu mai trebuie să accentuăm noi. Inspiraţia acestui cetăţean, bandit şi poet nu venea nici din livrescul pulverizat în aerul vremii, nici din cărţi, ci din viaţa crudă, din ipostazele unui destin. Puţini poeţi de după el (şi avem a număra mai bine de cinci sute de ani trecuţi!) au reuşit aceeaşi naturaleţe a talentului, aceeaşi forţă de gheizer nealterat. Faţă de cărticelele poeţilor spoiţi de talentul literar, folosind până la jenă decorativele literare pentru a-şi hrăni orgolii de mărimea stadioanelor, riscul apropierii de un manuscris de Villon este explozia naturală, potopitoare. Nostalgiile (mais ou sont les neiges d’antan?), doamnele de altădată, regii, episcopii, hanurile, jalobele, rugile către Maria Fecioara, clocotul vieţii şi freamătul morţii din poemele sale, cât de greu ne fac să ni-l închipuim pe François cu mâinile în beregata unui stareţ sau ca spărgător şi hoţ al tezaurului facultăţii de teologie din Paris!
La deschiderea cărţii, oriunde, la întâmplare, poezia curge, nestăvilită, inundând sensibilitatea oricărui lector. Poeme de o naturaleţe izbitoare, memorabile: „La treizeci de ani, înainte/ A tot amarul ce băui,/ Nici prea nebun, nici prea cuminte,/ Cu toată scârba ce avui,/ Pe care o şi petrecui/ Supus de Thibault d’Aussigny.../ De-o fi episcop la ai lui,/ Că e al meu, nu voi a şti.” (Diata cea mare); „Ci spune-mi unde, ‘n ce cuprins./ E Flora, râmleanca frumoasă;/ Archipiada şi Tais,/ Ce-a fost şi vara ei duioasă?/ Şi Eho, dintr-un freamăt scoasă,/ Cântând pe râuri şi-ntinsori,/ Dumnezeieşte de frumoasă?.../ Dar unde-s marile ninsori?// Şi prea-nţeleapta Heloys/ Din vina cui scopit rămas-a/ Pierre Esbaillart la Sainct Denis?/ De dragul ei îmbrăcă rasa./ Aşijderi, unde e crăiasa/ Ce-a pus ca Buridan, în zori,/ Să fie-n râu zvârlit cu plasa?.../ Dar unde-s marile ninsori?// Şi Blanche, ca floarea de cais,/ Măiastra-n cântece crăiasă,/ Berthe Picior-Lung, Bietris, Alis,/ Haremburgis în Maine băneasă,/ Ioana, ţăranca vitează/ Ce-au ars-o anglii în vâlvori;/ Ci unde-s ele, Împărăteasă?.../ Dar unde-s marile ninsori?// ÎNCHINARE/ De ele, măre, ce-ţi mai pasă/ Pe unde sunt din alte ori./ Doar viersu-acesta nu te lasă:/ Dar unde-s marile ninsori?” (Balada doamnelor de altădată); „Părinte Noe, cel ce ai pus viţa,/ Şi Lot, tu cel în stâncă îmbătat,/ Ce din Iubire, care-ncurcă iţa,/ De chiar fetele tale te-ai legat,/ (Nu voi să-ţi fac din asta un păcat!)/ Arhitriclin, cu măiestritu-ţi dar:/ Suiţi-mi-l tustrei, vă rog plecat,/ Pe bunul, răposatul Jehan Cotart!// Căci se trăgea din mândra voastră viţă,/ El care bea străvechi şi vin curat;/ Şi de n-avea lescaie-n punguliţă,/ În trasul la măsea era-mpărat./ Din mână oala nu ţi-ar fi lăsat,/ Căci doar în băutură afla har./ Cinstite feţe, faceţi-l scăpat/ Pe bunul, răposatul Jehan Cotart!// Pe două cărărui, ca omul criţă,/ Văzutu-l-am adese pe-nnoptat;/ Cândva şi-a scos, ţin minte, o corniţă,/ Pe-un raft de măcelar când a picat./ Puteai să umbli lumea-n lung şi-n lat,/ Sugaci măreţ ca dumnealui mai rar!/ Deschideţi-i căci, parcă, a sunat/ Preabunul, răposatul Jehan Cotart.// ÎNCHINARE/ El, măre, ’n gura lui n-avea scuipat./ Mereu striga: „Alei, mă arde iar!”/ Dar setea nu şi-o stinse niciodat’/ Preabunul, răposatul Jean Cotart.” (Baladă şi rugă).
Sau: „Dac-o slujesc pe mândra-atât de bine,/ Să nu mă credeţi minte scăpătată!/ Ea are nuri şi haruri dulci în sine,/ De dragul ei încing şi scut şi spată;/ Când vin bărbaţi, înşfac o oală-ndată,/ Plec după vin făr’multă tevatură;/ Le-aduc caş, pâine, poame, băutură./ Sunt buni de plată, îi îndemn cu graiul:/ „Mai daţi pe-aici când veţi mai fi-n căldură,/ În hanul unde ne petrecem traiul!”// Dar, mai pe urmă, dacă Marga vine/ Acasă fără bani, se-ntâmplă lată;/ S-o văd nu pot, un foc îmi arde-n vine,/ Îi iau pieptar şi rochie şi bată,/ Spunându-i că le voi ţinea în plată./ Îşi pune mâna-n şold cu-o-njurătură,/ Şi jură pe Hristos şi pe Scriptură/ Că va fi ba. Atunci apuc vătraiul,/ Pe nas îi fac o mare julitură,/ În hanul unde ne petrecem traiul.// Când ne-mpăcăm, dă drumu-unei ...ine/ Mai pline ca o bubă-nveninată;/ Râzând îşi pune mâna peste mine,/ Zicându-mi „Gogu”, ‘mi dă peste gionată./ Beţi amândoi, dormim ca o covată,/ Şi-n zori de zi, când pântecu-i susură,/ Mă-ncalecă, să nu-i fac smintitură:// Sub ea icnesc, parc-aş fi frânt cu maiul;/ Şi lat rămân de-atâta calcavură,/ În hanul unde ne petrecem traiul.// ÎNCHINARE/ Vânt, ploaie, ger, îmi pică para-n gură./ Sunt desfrânat, mi-e dragă-o paceaură./ Care-i mai breaz? Suntem, ca pe măsură,/ De-o seamă amândoi: după om, straiul!/ Lătură ne-am ales, avem lătură,/ Şi cinste nu-ndurăm, ea nu ne-ndură/ În hanul unde ne petrecem traiul.” (Balada lui Villon şi a Margăi celei grase).
Dar François Villon vagabondul, cel căzut de-atâtea ori în greşeală, întemniţat, schingiuit, cel care a simţit în câteva rânduri în jurul gâtului funia rece a spânzurătorii, putea scrie versuri de înalt fior sufletesc, precum această Baladă pe care o făcu Villon după îndemnul mamei sale spre a se ruga Preacuratei: „Crăiasă-n ceruri, pe pământ stăpână,/ Împărăteasă-n iaduri, pe pustii,/ Primeşte-mă, ca oaia ta la stână,/ Să fiu cu cei ce sunt de-apururi vii,/ Cu toate că nimica nu plătii./ Dar îndurarea ta, sântă Mărie,/ Mai multă e decât se cade mie,/ Şi fără ea în suflete nu-i spor,/ Şi-n ceruri cale nu-i. Spun cu tărie:/ În cugetul acesta vreau să mor./ A fiului tău sînt, şi el mă mână,/ Mă ierte el de câte rătăciri./ Ca Eghiptencei mila ta-mi rămână,/ Ca el lui Teofil, aşa să-mi fii,/ Ce-a fost iertat de mari blestemăţii,/ Deşi s-a dat cu diavolu-n frăţie./ Fereşte-mă, să nu se-ntâmple mie,/ Fecioară care porţi, ca un odor,/ Sfânt trupul ce-l serbăm în liturghie.../ În cugetul acesta vreau să mor.”
La împlinirea a treizeci e ani, în zilele interogaţiilor asupra viitorului şi în general a destinului, Villon scrie celebrul text intitulat Divanul inimei cu trupul lui Villon, pe care-l cităm în întregime: „Ce-aud?—Sunt eu!—Cine?—Inima ta,/ Ce ţine într-un singur firicel:/ Putere nu mai am, nu pot lupta/ Când văd cum stai deoparte singurel/ Şi tupilat, în colţ, ca un căţel./ De ce? — Doar din nebuna ta voinţă./ - Ce-ţi pasă ţie? — N-am nici o priinţă./ - Mai lasă-mă. — De ce? — Să chibzuiesc./ - Când?—Când va trece-a vârstei uşurinţă./ - Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.// - Ce ai de gând? — S-ajung şi eu ceva./ - Ai treizeci de-ani. — O vârstă de viţel./ - Copilărie? — O, nu! — De nu cumva/ Te-a prins un duh? — De ce? — De grumăjel./ - Nu ştii nimic! — Ba da! — Ce? — Stai/ Fac între alb şi negru osebinţă! [niţel:/ - E tot ce ştii? — Nu-i cine să te mintă./ De nu-ţi ajunge, pot s-o mai lungesc./ - Te-ai dus pe copcă! —Nu, cu neputinţă!/ - Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.// - Am jalea eu; tu, suferinţa ta./ Să fi fost un nebun sau biet tembel,/ Te dezvinovăţeai încalte-aşa:/ Acum ce-ţi pasă, toate-ţi par la fel./ Ori ai o căpăţână de oţel,/ Ori ţi-e mai mare drag de suferinţă!/ Ce vei răspunde tu-ntr-astă privinţă?/ - Că scap de dânsa când mă pristăvesc./ - Ce mângâiere! Câtă cuviinţă!/ Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.// - De unde-i răul? — Din ursită rea!/ Saturn care mi-a pus în testemel/ Aceste rele, cred. — Nu aiura:/ Tu eşti stăpân, şi te ţii rob la el./ Doar Solomon o scrie pe inel:/ „Cel înţelept e domn, după dorinţă,/ Pe zodii şi pe-ascunsa lor putinţă”./ - Nu cred nimic; cum mi-a fost scris, trăiesc./ - Ce zici? - Da, da, e singura-mi credinţă./ - Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc./ ÎNCHINARE/ - Vrei să trăieşti?—Cu-a Domnului voinţă!/ - Îţi trebuie... — Ce oare? — Pocăinţă./ Să tot ceteşti. — Anume ce? — Ştiinţă./ Lăsând nebunii. — Să mă mai gândesc./ - Vezi nu uita. — N-am altă năzuinţă./ - Nu aştepta să cazi în nevoinţă./ Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.”
Nu cred că e bine să-ncheiem acest cuvânt al nostru despre majestuosul poet Villon cel blestemat şi atins de aripa geniului, fără a cita câteva strofe cu valoare de testament care au fost generaţii după generaţii chiar şi pe buzele şcolarilor: „Aci se-ncheie şi sfârşeşte/ Al bietului Villon uric./ Dac-auziţi când clopoteşte,/ Veniţi cu toţii după dric,/ În strai de roşu urşinic,/ Căci (s-a jurat pe fudulii!)/ Muri-n iubire mucenic,/ Când fu să plece dintre vii./ Şi cred că nimeni nu glumeşte,/ Căci fu gonit ca un calic/ Din dragostele lui, câineşte;/ Încât pe vale, pe colnic,/ Nu-i mărăcine cât de mic/ Pe care să nu stea-n fâşii/ Din poala lui câte-un artic,/ Când fu să plece dintre vii.” (Baladă slujind de încheiere); „Eu sunt Françoys (ăsta-i cusurul!)/ De la Paris, mai dimprejurul./ Acum va şti, legat cu şnurul,/ Grumazul meu cât trage c...” (Tetrastih pe care-l făcu Villon când fu judecat e moarte); „ICI ZACE ADORMIT SUB PRAG./ RĂPUS C-UN ARC DE DOR ANUME,/ UN MIC ÎNVĂŢĂCEL PRIBEAG,/ FRANÇOYS VILLON CHEMAT PE NUME.// PĂMÂNT N-AVU O PALMĂ-N LUME,/ ŞI DETE TOT, CUM BINE ŞTIŢI:/ COŞ, MASĂ, CĂPRIORI, LEGUME./ IUBEŢI, C-UN VIERS SĂ-L PROHODIŢI!” (Epitaf).
Manuscrisele lui François Villon s-au păstrat printr-un miracol. Ele au fost adunate de la studenţi, preoţi, cocote, hangii şi au alcătuit, în chip de testament, două secţiuni: DIATA CEA MICĂ (1456) şi DIATA CEA MARE (1461). S-au adăugat celelalte poeme ale sale şi strofe disparate, închinate diferitelor persoane sau personalităţi ale vremii. Traducătorii români (între ei, strălucitor, Dan Botta) au preferat textele stabilite de Paul la Croix (Flammarion, Editeurs) după ediţiile anterioare, texte care formează universul liric al unui poet de inspiraţie pură, exponent al cuceritoarei creativităţi elementare.

Daniel CORBU

LUMEA PRIVITĂ PRINTRE DEGETE

   Două atitudini se înfruntă în poezia lui Daniel Corbu: pe de o parte retractilitatea, timiditatea împinsă pînă la complex în faţa istoriei literare de pînă la el, sfiala în faţa civilizaţiei sfîrşitului de mileniu — pe de alta, răbufnirea orgolioasă în contra „tehnicismului” dezumanizant, neîncrederea în puterile poetului de a schimba lumea, ostilitatea obstinată faţă de cîntecul „privighetorii electronice” - cu alte cuvinte faţă de arta înstrăinată de caracterul ei de emanaţie a fiinţei umane, de „artizanat” al sufletului. Ceea ce conciliază aceste două impulsuri antagonice este speranţa pe care cărţile lui Daniel Corbu o închide aidoma cutiei Pandorei. Încrîncenat, senin sau obsesiv, ea cutreieră multe din poemele acestor cărţi: „luciul apei mai subţire ca un fir de speranţă”, „speranţele ne-au ţinut loc de aripi”, „şi tu mai speri mamă cu mîinile străvezii”, „eu îmi ştergeam speranţa cu mîneca”, „cum să-mi tîrîi mai bine speranţa”, sînt versuri care ascund o stare de aşteptare, de veghe încordată.
Daniel Corbu face parte din categoria celor care pun sentimentul mai presus de orice: „ah, inimă mai mare peste toată împărăţia de vorbe”; „noi cei educaţi la şcoala emoţiei” (Împotriva morţii). Introspecţia este însoţită de jubilaţia descoperirii propriei identităţi, descoperire reluată mereu şi mereu, cu ingenuitatea unui copil care îşi ascunde jucăriile numai pentru a trăi surpriza regăsirii lor: „Stai cît mai mult în preajma ta şi visează/ ... inventează-te în fiecare clipă/ bucură-te că existenţa există” (Sfaturi de amăgit întunericul). Uneori poetul ar repeta destinul lui Martin Eden, eroul şi alter ego-ul lui Jack London, plonjînd în adîncul unui ocean al fiinţei, al conştiinţei, îndepărtîndu-se de instabilitatea lumii aparenţelor: „deodată i se făcu dor de adînc/ şi se lăsă la fund/ iar ceilalţi, aşteptînd, credeau/ că e numai o glumă” (Înotătorul). Atracţia necunoscutului, seducţia misterului „întărîtă — ca să-l citez pe Starobinski — o aşteptare fără nume”. Această temerară incursiune îşi găseşte reversul într-o acută stare de însingurare: „poezia/ m-a învăţat să fiu mereu singur” (Elegie).
Între emoţie şi raţiune, între sentiment şi luciditate, Corbu îşi instalează corturile expediţiei sale pe versanţii abrupţi, tăioşi ai cuvîntului: „înfrigurat între creier şi inimă/ în spatele sîngelui ascultînd marşul mărunt al cuvintelor” (Intrarea în scenă). Această intrare în scenă este însoţită de o însetată nevoie de comunicare cu orice preţ : „Vorbeşte, vorbeşte, chiar dacă/ vorbele tale vor trece/ ca spuma mării prin gura înecatului” (Sfaturi de amăgit întunericul), de o încredere disperată în puterea cuvintelor: „aici în camera mea de la etajul patru/ unde doar cuvintele mă salvează /.../ aici unde continui să exist ca o rană glorioasă /.../ mai singur ca poemul acesta care n-a plecat/ încă în lume.../ în camera-mea de la etajul patru al unui/ oraş de provincie unde doar poezia mă salvează” (Călătoriile). La Daniel Corbu cuvîntul e chiar maşina salvării, comunicarea devine tub de oxigen, iar poezia e speranţă injectată direct în sînge apărînd fiinţa de atrofia emoţională. Poetul se aprinde pe rugul nevoii sale de confesiune; cenuşa acestei arderi este umbra de negru de plumb a cuvîntului pe hîrtie: „din mine n-a rămas decît această singurătate/ care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe” (Ibid.). 
Îl prefer pe Daniel Corbu în ipostaza poetică din început: reticent, de o timiditate ambiţioasă, retractil şi orgolios totodată, apărîndu-şi sensibilitatea. Îi prefer versurile care-i trădează „acea uşoară bîlbîială în faţa lucrurilor”. Nu e nimic rău în gestul de a vedea lumea printre degete. Un mare poet izbutise s-o privească prin unghiile de la mîna stîngă.

Traian T. Coşovei
(Pornind de la un vers, 
Ed. Eminescu, Buc., 1990)

DANIEL CORBU - cu sine pe sine călcând –

     Teodor Parapiru


Nomina sunt omina

Întâi, un poet vine spre lume cu numele pe care îl înscrie în mitologia semnificaţiilor prin tot ce presupune existenţa sa văzută şi nevăzută. Cu prenume de mare profet, tălmăcitorul şi arhitectul celui mai mare vis din istoria omenirii (Daniel ebr. - „Dumnezeu este judecătorul meu”) şi cu nume de pasăre fabuloasă (prima plecată de pe arca lui Noe şi rămasă în necuprinderea spaţiului de după Potop), fascinantă atât în simbolistica negativă (rătăcire, având conştiinţa prevestirilor nefaste, suferinţă...), cât şi în cea pozitivă (călăuză, la greci, raţiune şi memorie la nordici, însoţitor devotat în creştinismul matur...), Daniel Corbu intră în scenă în mantia hierofantului care oficia ritualul misterelor greceşti iluminat de imaginile comunicării plasmatice.

Ars poetica

Poetul refuză colivia oricât de aurită a vreunei generaţii protejate şi dirijate de păsărari critici care, alături de corbi solitari şi de condori imperiali, aşază vrăbii gureşe, sticleţi zglobii, porumbei domestici, grauri disidenţi, găini smerite, păuni fuduli, gâşte postmoderniste, papagali de companie, lilieci de peşteri lexicale etc.
Daniel e din Tărâmul Celălalt – românesc şi celtic. El culisează între universul cronospaţial în care Poezia vieţuieşte aievea şi universul nostru cu trup material şi a fi enigmatic, pentru care trebuie înveşmântată în cuvinte şi însufleţită cu duh de idei şi de întrebări. El ar putea începe fiecare slujbă sacrificială pentru textele sale cu pietatea rugăciunii, în care să încapă şi umilinţa orgoliului, formă superbă de mântuire: „Lăsaţi Poezia mea să vină la

Scene, plimbări, preludii, documente
manuale, Fericitul Nicăieri,
Evanghelii, refugii, urme, Iaşi, Daniel,
mult Daniel miraculos

Arhitectura liricii lui Daniel Corbu are durabilitatea şi stabilitatea unui edificiu cu trei puncte esenţiale de explorare şi de identitate: uimire („La academia poemului principalul subiect e uimirea.”, Spre Fericitul Nicăieri), singurătate („Din mine n-a rămas decât această singurătate/ care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe.”, Călătoriile), moarte („Nimeni nu pleacă departe de sine./ DANIEL, DANIEL, MOARTEA ÎN PREAJMĂ FOŞNEŞTE/ ŞI TU RÂVNEŞTI BOLŢI CU IDEI CĂZĂTOARE/ SĂRBĂTORI FĂRĂ NUMĂR/ Daniel, Daniel, în spaţiul înfricoşat/ dintre da şi nu/ moartea amarnic foşneşte/în groapa din suflet unde umbra stelei/ se-alintă...”, Groapa cu lei).
Rădăcinile Artei profesate ajung în profunzimile Timpului şi în ale Spaţiului, de unde evanghelizând poetic, Daniel Corbu trăieşte, scrie şi rosteşte „acele versete cu zornet pământesc”. Autointerpelările răscolitoare şi „Scrisoare deschisă necititorilor mei” au intensitatea copleşitoare a căutării dramatice pentru care orice răspuns la întrebarea despre imateriala şi inefabila vietate numită Poezie rămâne în teritoriul dubiului: „Poate ruga poate fântâna din tine/ albastră cu patru izvoare/ poate aripa asta străvezie urcând/ în înalt/ poate drumul cu vise pavat/ spre Celălalt.” (Scrisoare deschisă necititorilor mei).
Lectura operei lui Daniel Corbu dă sentimentul tulburător al întâlnirii cu un mare Poet.

O DUMINICĂ FĂRĂ DE SFÎRŞIT

  Unul dintre marii noştri poeţi de astăzi este, fără nici o îndoială, Daniel Corbu.
L-am întâlnit, prima oară, acum douăzeci de ani în urmă, într-o seară magică la cenaclul Universitas condus de profesorul şi criticul Mircea Martin. Venise din Moldova împreună cu prietenii săi Adrian Alui Gheorghe şi Radu Florescu. Destinul a făcut ca, în acea şedinţă de cenaclu, să citesc şi eu câteva poezii alături de viitorii mei mari prieteni. Pe atunci, auzisem vag de gruparea „şcolii de poezie de la Neamţ”. Cel puţin aşa umbla vorba prin lumea veselă a cafenelelor literare dâmboviţene. Lui Daniel îi apăruse prima sa carte de poezie, Intrarea în scenă. Aveam de ce să fiu invidios. Eu, student la „istorie filozofie şi publicist” - el Poet!...
Ne-am reîntâlnit, mai târziu, în patria fără frontiere a Moldovei de Nord şi am rămas, pretutindeni, buni prieteni. Între Piatra Neamţ şi Dorohoi, apoi între Iaşi şi Botoşani, am legat cu „bătrânul voievod al cuvintelor” punţi inconfundabile. Gruparea literară Septentrion are în cartea sa nescrisă un capitol aparte în acest sens.
Soldat neţărmurit în patria provinciilor unite ale melancoliei, nesupus canoanelor de „haită” şi „gaşcă”, Bătrânul Corb (cum îl alintă prietenii) rămâne, de la prima sa carte Naştere vinovată prin Intrarea în scenă,prin Preludii pentru trompetă şi patru pereţi, Documentele Haosului, Spre Fericitul Nicăieri, Cântece de amăgit întunericul, Manualul bunului singuratic, o voce distinctă în ierarhiile nenumite ale pergamentului optzecist, dar şi în peisajul liricii noastre contemporane.
Dincolo de limbaje şi metalimbaje, de experienţe şi tehnici simandicoase ale avangardei postmoderniste, el reînnoadă calm, olimpianic firul de aur al Poeziei Adevărate... Născut iar nu făcut, în destinul tragic al fiinţei, poetul abordează marile teme existenţiale cu originalitate şi cu un profund, asumat echilibru fecund între etic şi estetic.

Petruţ PÂRVESCU