duminică, 20 iulie 2014

”Eminescu este și va rămîne multă vreme modelul în absolut al oricărui poet adevărat de limbă romînă.”


Angela BACIU în dialog cu Daniel CORBU


Angela Baciu - O să încep interviul nostru cu un gând: 
"Poet impecabil, născut iar nu făcut, venind din zona mitică a Moldovei, constructor de metaforă epatantă și parabolă șocantă, cu o încredere în puterea magică a poeziei pe care o au doar cei aleși, Daniel Corbu atacă temele mari cu o uimitoare forță a tragismului, care-l personalizează și-i conferă originalitate." (scria Cezar Ivănescu, "Luceafărul", în 1982). Ce înseamnă azi scrisul și poezia pentru Daniel Corbu?
Daniel Corbu – Același lucru ca în 1982, cînd nu-mi apăruse încă o carte și pe cînd, student fiind la Facultatea de Litere din București, publicîndu-mi mai multe grupaje în revista ”Luceafărul”, Cezar Ivănescu îmi făcea această generoasă prezentare. Adică un exorcism, o punere în legătură cu miracolul ființei, cu înalta rostire. Dar lucrurile veneau, așa cum îmi place să spun, dintr-un blestem, un blestem în sensul inițial, grecesc al cuvîntului, un blestem diriguitor de destin.  Altfel nu-mi pot explica de ce pe la cinci ani și jumătate, pe prundul Ozanei în știoalnele căreia m-am bălăcit toată copilăria, am început să gînguresc poezii, să iubesc rimele și să-mi întăresc credința în cuvîntul civilizator.  
       Am mai spus cu diferite ocazii că mi-i dat să cred în poezie nu ca într-o profesiune ci ca într-un miracol. Un miracol care ți-i dat sau nu. Asta și din convingerea mea de-o viață că a scrie poezie fără inspirație, adică doar prin inginerie textuală, e o lipsă de bun simț. Iar relația cu poezia o consider la fel de intimă ca aceea cu misterul sau cu Dumnezeu.  Mă consider un poet tragic. Revenind la începuturi, pot spune că Dumnezeul Poeziei m-a smuls din seninul celest și m-a aruncat himerelor spre veșnică sfîșiere.  Cît despre Ozana, îmi dau seama azi că, pornind de la Sfîntul Ion Creangă (cel mai testicular prozator din literatura română), apa asta a devenit Iordanul literaturii noastre. O-ZA-NA: Iordanul nostru purificator.
     
A.B. -Ați avut modele literare? Cum și cînd ați fost ”atins” de poezie?
 D. C. – Modelele vin din lecturi. Ele sunt modele stilistice, modele valorice, dar pot fi și de comportament în social al poetului. Poate  că printr-o tăinuită cutumă, poetul se hrănește din toată cultura și experiența lumii, alimentîndu-și din plin mitologia inocenței, canonizînd prezențe sau absențe. Eram foarte tînăr cînd îmi făceam programe de lecturi. Cît de aproape-mi erau Ghilgameș, Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Hӧlderlin, Eminescu, Rilke, apoi Cervantes, Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Cehov, Proust, Borges și atîția alții!  Atîtea universuri care te umplu de frumos , de visare și fast! Ele îți șoptesc cînd urmezi tu. Iar cînd  ești tînăr artist, dacă nu ai credința că vei schimba o lume, înseamnă că te afli în eroare. Spunea cîndva Cioran: ”În artă trebuie să ai senzația că fondezi o religie”. Tot bunul Cioran vorbea atît de frumos despre ”l'obligation d'avoir un Destin”.
    Pentru a-mi continua ideea, voi spune așa: poeții atinși de blestem, poeții cu destin nu pot fi decît sclavii cuvintelor, tertipurile lor pentru ca un cuvânt să se aşeze la locul său şi să dea strălucire unui text critic seamănă cu ale îmblânzitorilor de lei. Asta pentru că au trecut acele timpuri în care poetul (de acum patru mii de ani, să spunem!) obţinea efecte poetice doar prin rostirea unor cuvinte precum copac pasăre spumă de mare. O numire ca asta te trimitea, fără niciun fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică. Iar pe poetul de atunci mi-l închipui având o linişte olimpiană, chiar dacă scria Povestea lui Ghilgameş, Rāmāyana, Rubayatele sau Cântarea Cântărilor.
    Vorbeam într-un poem de tinereţe despre acest timp care e „corigent la visare”. E o constatare întristătoare nu numai pentru poeţi. În lumea asta toate măreţiile s-au întâmplat pornind de la un vis. Dar în perioada noastră modernă – postmodernă lucrurile s-au schimbat. Cum spunea şi bunul Eminescu, modelul în absolut al oricărui poet român adevărat: „Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,/ Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul”. 
    Ei bine, a scrie poezie în aceste vremuri: ce ocupaţie donquijotescă! De mai bine de un secol avangardismele, integralismele, tehnicile postmoderniste ale discontinuităţii şi pluralismului, limbajele experimentale au complicat totul. Şi, fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanităţii, însă poezia, îmi place să cred, va reveni la simplitatea ei presocratică.

B - Credeți în “generații literare”? În calitate de poet si critic literar, care este părerea Dumneavoastră, avem în România o nouă generație de poeți? 
   D. C. – Mă consider poet, poet de limbă română (versurile scrise direct în franceză sunt doar simple exerciții) dar nici pe departe critic literar. Un autor de eseuri și portrete literare, aceasta da! Am scris astfel Intimitatea publică a poeziei (șapte eseuri despre comportamentul liric) - 2001, Postmodernismul pe înțelesul stuturor (2004).  De curînd am terminat o carte de acest fel intitulată Rostirea postmodernă. Generația poetică 80 în literatura română, cuprinzînd odiseea impunerii, apoi creșterile și descreșterile generației noastre poetice, o generație care a dominat sfîrșitul de secol douăzeci și continuă să domine peisajul literar de azi.  Cartea cuprinde, pe lângă capitolele teoretice privind impunerea unui nou model ontologic şi stilistic, pe lângă etalarea poeziei gestuale, a biografismului – prima mişcare din literatura română de influenţă americană, fără rădăcini europene – şi a tehnicilor postmoderne, un număr de 100 portrete literare ale celor mai importante voci lirice aparţinătoare celor şapte paradigme, un fel de monade ale paradigmei mari a optzecismului. Se va putea observa din demonstraţiile noastre, cuprinse în paginile teoretice, dar şi în portrete, că postmodernismul românesc a fost pentru generaţia ’80, în „întunecatul deceniu nouă al secolului trecut”, un avangardism de refugiu, devenind repede pecete a paradigmei optzeciste. Reacţie dură faţă de modernismul românesc destul de obosit, de formulele literare consacrate, optzecismul va rămâne cel mai spectaculos fenomen din literatura noastră de după al doilea război mondial. Şi dacă generaţia lui Mircea Eliade (cu Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mihai Ralea etc.) a scos parţial România din anonimat şi provincialism, dacă generația 60 a refăcut punțile lirice cu generația interbelică, generaţia ’80 s-a dorit o generaţie universală, care să înscrie România în circuitul european şi mondial. Ea a avut obsesia teoretică şi obsesia existenţială, sentimentul critic şi chiar un fior diacronic, adică sensibilitate faţă de istorie şi conştiinţa că este a treia mare generaţie culturală, după cea paşoptisto-junimistă şi după cea interbelică. Trebuie să accentuăm faptul că în literatură sincronismul s-a putut realiza doar prin acceptarea şi asimilarea postmodernismului. 
   Să mai precizăm că am infuzat lucrării noastre un coeficient înalt de „exponenţialitate”, ea „reflectând” la vârf aventura poetică a generaţiei ‘80. Spunem asta pentru că, încercând să ordonăm materialul, am contabilizat fără prea mare greutate 430 de poeţi notabili ai generaţiei în discuţie (am lecturat peste patru mii de cărți, majoritatea cu autograf!), adică un fenomen poetic ce ni se pare irepetabil în aria noastră literară. Am luat astfel în discuţie, atât în capitolele teoretice, cât şi în portrete, opera poeţilor care au contribuit la formarea paradigmei optzeciste care, unind spiritul critic cu cel sincronic , a impus, nu numai un nou model de poeticitate, clasicizat acum, ci un nou tip de discurs poetic şi (de ce nu?) cultural.
   La întrebarea dacă mai cred în generații literare cred că am răspuns. Aș mai adăuga că aceste generații rămîn importante în timp doar prin cei 3 – 4 – 5 scriitori de reper. Dacă se conturează o nouă generație poetică în România răspundem afirmativ datorită cîtorva nume (Claudiu Komartin, Aida Hancer, Teodor Țupa, Răzvan Voncu și Miruna Vlad, între ele) care au înțeles că poezia nu e o adunătură de cuvinte mai mult sau mai puțin potrivite, ci pulberea aceea fină de deasupra textului, adică fiorul metafizic.  Dacă ai dus textul dincolo de metafizic, dacă-l bălăcărești în fiziologic, dacă-l umpli de organe sexuale și înjurături birjarerești (”poezia roz”!) pentru a șoca, pentru un ieftin vedetism, dacă latrinizezi textual și arunci cu noroi în sfinți, dacă nu crezi în inspirație și accepți ingineria textuală doar pentru că ți-ai cumpărat destul de ieftin umbrela postmodernismului, ești un făcător de teribilisme fără de orizont și atît. 

A. B. - Ce se mai scrie astăzi? A evoluat sau involuat literatura? 

D. C. – Poezia nu evoluează, nu involuează. Ea este sau nu este. Își schimbă doar nuanțele, limbajul, formele de exprimare textuală. Dacă am accepta evoluția poeziei, între poemele lui Pindar și ale lui Rilke ar fi diferențe ca de la roabă la rachetă. 
            De scris, se scrie mult și bine. Facebook-ul e o invenție postmodernă care incită milioane de oameni la superficializare. E o minciună despre Prietenie și Singurătate. E de-ajuns ca omul să fie alfabetizat și se trezește scriind texte pe care le numește fulgerător poezii, asta chiar fără a ști definiția poeziei, fără a fi aflat vreodată de împărăția metaforei, de blestemul și sfîșierile poetului adevărat, născut iar nu făcut.  Deh, pe internet și dincolo de pereții internetului, dincolo și dincoace de coperțile cărților autori sunt mulți, dar poeții sunt foarte puțini. În acest moment s-a creat o atît de mare confuzie de valori că nici un supracritic de dimensiuni nietscheniene nu mai poate limpezi peisajul.
A. B. - Orice scriitor are un “ritual” sa spunem, atunci cand scrie: fie de pe masa de lucru nu îi lipsesc anumite obiecte, fie respecă aceeasi oră  sau are nevoie de o anumita stare…aveti un asemenea  ritual”?

    Mi-i dat să consider poezia un miracol care ţi-e dat sau nu. De cele mai multe ori ea te scrie pe tine şi nu tu scrii poezie. Cum să aibă oră fixă? Ca locuitor al acestei emoţii şi ca unul dintre oamenii ţinutului care mai crede în inspiraţie (pe aceste vremuri accentuat pozitiviste e ușor să fii considerat vetust), vă pot spune că poezia vine pe neașteptate şi pleacă fulgerător. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu poezia. Prin urmare, înainte de a te lăsa devastat, curtezi duhul poeziei (prin lecturi, visare liberă, eu aproape întotdeauna prin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe apropierea unei femei cu halou.
         Pe urmă, e bine să vorbim, dacă nu e o deconspirare a intimității, despre dorința / încăpăținarea  unui poet adevărat este de a fi el însuşi, de a se confunda cu propria voce. Îmi bine amintesc: eram tânăr, frumos şi atent. De-aş fi fost iarbă, mi-ar fi plăcut să mă cosească poeţii metafizici. Mai întâi am făcut tot ce se poate face să-mi apropii marii poeţi, ai ţării şi ai lumii, pe urmă să mi-i îndepărtez, să mi-i aşez pe piedestalele lor pentru a nu-mi încurca drumul. Acum ştiu că hotărârea unui tânăr de a porni pe un drum cu mii de cunoscute cum este cel al Poeziei vine din credinţa că va reuşi să egaleze pe Eminescu, Göethe, Rilke. Cît se poate de normal. La asta se adaugă ideea aparent infatuată că tot ceea ce va face poate schimba sau salva lumea. Pe de altă parte, pentru un tânăr poet influenţele sunt scuzabile, mai târziu dacă seamănă cu alţii e un dezastru. O ratare. Nu de talent sau veleități este vorba, de talente lumea e plină. Talentele sunt fragile şi nesigure. Totul e să devii o natură. Atunci nu mai poţi confunda jocurile înşelătoare ale gloriei cu bucuria fiinţială de a te simţi unic.

A. B. - Ce personalitati marcante ați cunoscut? Ce ne spuneți despre prietenia literară?
D. C. – Mai întîi pe mama Casandra și pe bunica Ana (care știa cîteva sute de poezii pe de rost!), apoi pe Costică Oancea, bibliotecarul, pe cîțiva povestitori de la apa Ozanei, unde am copilărit,  și mai pe urmă scriitori, pictori, cîntăreți. Ca student la Facultatea de filologie bucureșteană am cunoscut pe aproape toți poeții generației 60, pe Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Petre Stoica, Marin Sorescu, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag. Cu mult prea popularul Nichita Stănescu, cel cunoscut prin Traian T. Coșovei și Elena Ștefoi, am și băut cîteva vodci. Să adaug apoi majestuoșii poeți moldavi , cu care am devenit prieten, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Adi Cusin, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu. Pe urmă, criticii Eugen Simion, Al. Piru, Nicolae Manolescu (mi-au fost și profesori la Filologia bucureșteană), Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu. Păstrez mai multe scrisori de la Constantin Noica, N. Steinhardt, Emil Cioran, Octavian Paler, de la poetul portughez Egito Gonçalves, poetul grec, premiant Nobel, Odysseas Elytis, cu care am corespondat și înainte de 1989. Întotdeauna m-au emoționat mîinile întinse prietenește, solidaritatea sinceră, neviclenită. În timp am constatat că nimic nu e mai toxic decît o falsă prietenie. Din generația mea corespondam asuduu cu Dan David,  Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitrașcu ( păstrez de la el peste patru sute de scrisori), Lucian Vasiliu, George Vulturescu. Și acum, pe vremea detractorilor în floare (nici Eminescu nu a scăpat de înjurăturile unor limbrici literari contemporani!) eu nu contenesc să onorez aceste spirite, majoritatea plecate prin agorele cerești, să-i editez, să-i păstrez în actualitate, adică.


A. B. – Să facem un exercițiu de imaginație și  să credem că pentru o clipă ați putea sa îi “revedeti” pe unii dintre prietenii plecați la îngeri. Pe cine ați dori să revedeți și de ce, ce le-ați spune?
    D. C. – Pe toți cei trecuți în Panteonul meu.  Îi și văd, dialoghez cu ei, uneori notez ceea ce vorbim. Ehe, ce unice momente! Unii mă roagă să mai adaug sau să îndepărtez ceva din opera lor. Ce vreau să spun?  N-ar trebui  să părăsesc lumea asta înainte de a termina Panteonul, o carte de poeme la care lucrez de vreo douăzeci şi cinci de ani. O replică postmodernă la Divina comedie, pusă la cale împreună cu idealul meu prieten Rilke. Serenissimele poet german mă conduce prin Panteonul celest.  A ajuns la șase sute de pagini şi, ca şi celelalte cărţi scrise, va fi o formă de libertate canonică, menţinută în metafizic, aceeaşi misterioasă navetă între mine şi mine, între mine şi lume, între ideal şi realizabil, dar și o privire în canon propriu asupra spiritului poesc al lumii. 
B. -Îmi vin în minte multe întrebări, ne-am întâlnit la multe evenimente și proiecte culturale, că veni vorba, mai țineți minte de când ne cunoaștem?
D.  C. – Nu, nu mai țin minte, iertare! Dar pot spune, asemenea junimiștilor: cunoștința noastră, bazată pe un potop de empatii reciproce, se pierde în negura vremurilor.
A.  B. - Profitând de faptul că am mai luat un rând de cafele și  ne tragem puțin sufletul, spuneți-mi, vă rog, cum arata o zi din viața Dumneavoastră și ce proiecte pregătiti în  viitorul apropiat, ce mai scrieți?
    
    Cum bine spunea Aristotel, de multe ori lucrurile diferă prin ceea ce au în comun. Așa și zilele de lucru de care vorbim.  Deseori se interpun idolii baconieni, un fel de viruşi ai spiritului. Între ei, minciuna cu care ne încoronăm de voie sau fără voie: utilitatea noastră în relaţie cu cei din jur.  Prozaisme. Servituţi? Depindem poate şi de-o victoriolă, de un extaz inutil. Ţinutul meu: improbabilul. Nu zicea rău Cioran că universul e o geometrie epileptică, iar viaţa nu-i decît zarvă peste o întindere lipsită de coordonate. În acest caz, poate fi arta salvarea fiinţei? Dacă n-am crede, n-am persevera în blestem asemenea unor Narcis, Prometeu, Tezeu…
    Sunt aproape gata:  o nouă carte de poeme, Ferestrele oarbe și așteptatul de către prietenii apropiați roman al boemei, Martorii orbi. Dar n-aş vrea să părăsesc lumea asta, cum spuneam,  înainte de-a termina Panteonul, o carte gîndită îndelung, ajustată, complicată, din nou simplificată,  replică postmodernă peste cîteva secole la Divina comedie a neasemuitului Dante.
A.B. - V-aș ruga să îmi citiți un poem care vă e drag, care vă aduce aminte de ceva…sau cineva…
D. C. - INTRAREA ÎN MIRACOL
De ce m-ai născut din carne cînd aş fi putut 
repeta piatra
cînd aş fi putut fi copac sau spumă
de mare
şi suferinţa ar fi locuit departe de mine?
Poate tu ai vrut să mă naşti stea
şi iată-mă doar un trist adevăr care umblă prin
lume
licurici al nesfîrşitelor grelelor nopţi.
Pentru cîntec şi moarte m-ai născut mamă
înveşmîntat în viitorul meu de stele căzătoare
n-am contenit să-mi hrănesc propriul gol
şi să mîngîi pămîntul de sub pleoape.
De ce m-ai născut de carne, mamă
cînd aş fi putut repeta piatra
cînd aş fi putut fi copac sau spumă
de mare
şi suferinţa ar fi locuit departe de mine
şi n-aş fi simţit cum ne-acoperă plînsul.

A. B. - Este ceva ce v-ați  fi dorit să faceți în viață și  nu ați făcut încă? 
D. C. - Foarte multe lucruri! Ne-ar ocupa pagini și pagini.  De aceea voi  spune doar de  întîlnirea cu Marele Creator al acestei lumi, cu Marele Anonim, cum spunea Blaga, cel care ne-a pus în brațe atîtea întrebări fără de răspuns și ne-a predat Misterului. Pentru că nu se putea ceasul fără marele ceasornicar.
A.B. - Ne apropiem de sfârșitul dialogului nostru, am mai avea atâtea de vorbit, iată ne aflăm aici la Zilele Eminescu de la Botoșani - Ipotești, cum vi se pare această ediție?
D. C. – Acum, ca și alte dăți, excelentă, detoxifiantă.  Ne regăsim anual în acest spațiu sfințit de spiritual eminescian. Vorbim, citim poeme, ne refrișăm, fiecare în felul său. E ca o descindere la Mecca. E ca o apropiere de marea flacără. Pentru că, așa cum spuneam, Mihai Eminescu este și va rămîne multă vreme modelul în absolut al oricărui poet de limbă română. Nu poți face un pas în limba, gîndirea și simțirea românească fără a da de Eminescu. Este a doua copleșitoare personalitate iscată din aceste pămînturi, după Zamolxe. Marele și necunoscutul Zamolxe, pentru că românii nu și-au ordonat încă vechea lor mitologie. Deh, vreme trece, vreme vine!
A. B. - V-aș ruga să adresați un gând cititorilor Dumneavoastră…
D. C. -  Nu de mult timp am publicat o Scrisoare deschisă necititorilor mei. Nu mai am nimic de adăugat la ea. Cît despre cititori, cîți mai sunt, dispoziție și răbdare, precum și accentuată propensiune  pentru tragic.  Pentru că orice carte a noastră de revelaţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit niciodată.
A. B. – Vă multumesc!

luni, 14 iulie 2014

O istorie a generaţiei poetice optzeciste





Rostirea postmodernă. Generaţia ’80 în literatura română (Editura Princeps Multimedia, 2014) este o cercetare aplicată, întinsă pe durata mai multor ani, cu care poetul Daniel Corbu a obţinut titlul de Doctor magna cum laudae în ştiinţe filologice la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi. Daniel Corbu nu numai că are preocuparea eseistică de peste douăzeci de ani privind postmodernismul, dar este avantajat de privirea din interior, fiind el însuşi un excelent scriitor al generaţiei optzeciste, cea care a adus postmodernismul în câmpul literar românesc.
Lucrarea lui Daniel Corbu despre optzecism încearcă o punere la punct a lucrurilor. D-sa are avantajul de a fi poet (a debutat în 1979, la „România literară”), autor a zece volume de poeme, dintre care unul a apărut în 1984, iar al doilea în 1998 (adică în plin optzecism). Are, prin urmare, nu numai exerciţiul scrisului, ci şi posibilitatea de a-l judeca din interior şi din perspectiva generaţiei căreia îi aparţine. O primă tentativă s-a produs în 2000, când d-sa a tipărit volumul Generaţia poetică ’80 în cincisprezece portrete critice (Iaşi, Editura Junimea). Perseverând, dl. Daniel Corbu a suprapus peste criteriul generaţionist un alt criteriu în vogă la noi, „postmodernismul”. A făcut-o, mai întâi, studiindu-l pe acesta din urmă într-un al doilea volum, Postmodernismul pe înţelesul tuturor (Iaşi, Princeps Edit, 2004). Cartea de faţă este rezultatul oarecum îndelungatei pregătiri teoretice şi aplicative, de unde şi rezultatele convingătoare la care a ajuns.
Cartea lui Daniel Corbu se doreşte, programatic, o istorie a generaţiei optzeciste, acoperind un interval de peste trei decenii. Studierea a sute de volume de versuri l-a condus pe Daniel Corbu la stabilirea unor linii directoare sintetizatoare, numite „paradigme”, numărul acestora fiind unul biblic, şapte. Titlurile acestor „paradigme” demonstrează, în primul rând, capacitatea de a surprinde esenţialul şi, în al doilea rând, de a-l defini sugestiv. Florin Iaru, Lucian Vasiliu şi Aurel Dumitraşcu ar reprezenta Experimentul agresiv. Poezia ludicului şi a patosului livresc; Liviu Ioan Stoiciu, Cassian Maria Spiridon şi Simona-Graţia Dima ar reprezenta Vizionarismul mitic şi moral; Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Magda Cârneci ar reprezenta Biografismul cinic. Mitologia derizoriului ş.a.m.d. în cuprinsul unei paradigme, fiecare autor este analizat în liniile lui specifice, în aşa fel orientate, încât să ilustreze orientarea fundamentală cuprinsă în respectivul capitol. Rezultă o imagine de ansamblu convingătoare, bine structurată.
Suntem astfel convinşi că apariţia acestei cărți se va constitui într-un veritabil eveniment editorial.        
                                                                                        
                                                                                              Dan Mănucă   

vineri, 11 iulie 2014

Premiul Nobel, râvnirile şi neliniştile scriitorilor români





Una dintre marile obsesii ale unei bune părţi a scriitorilor români, în afară de cea a îngrijirii cu mijloace specifice a gloriei sau gloriolei ce li s-a dat, este Premiul Nobel. Adică o recunoaştere internaţională pământeană, după o „carieră literară” în care ai revoluţionat şi ai îmbogăţit cu originalitatea ta literatura lumii.
Dar nu ştim cum se face că nu cei autentici râvnesc o astfel de recompensă, ci foarte mulţi “băieţi de cartier” ai literaturii de azi (fără prea mult talent, chiar fără circumcizii) râvnesc acest premiu, despre care vorbesc la nesfârşit, se zvârcolesc în somn, au adevărate coşmaruri. La întruniri scriitoriceşti, în speţă la toate festivalurile urbane şi rurale din ţară (unde, între timp, la perfectă înţelegere cu confraţii organizatori, ridică, pe sistem de reciprocitate, toate premiile în diplome şi bani , probabil un firesc antrenament pentru Nobel!), aruncă mreaja vorbei pentru a atrage o stranie captatio benevolentiae. “Domnule, zice prezumtivul nobeliar, eu voi salva literatura română de la marea ruşine de a nu avea un Nobel!”. Sau: “Ai citit ultimul meu roman? Ştii ce-i lipseşte românului, mon cher? (Oare ce-i lipseşte - mă-ntreb, c-aşa mă-ndeamnă cel din faţa mea - ce-i mai lipseşte în ţara asta plină de hoţi, de demagogie şi nebunie?) Nobelul, Premiul Nobel, doar eu pot ferici ţara asta cu un Nobel!”. Personajul e extraordinar. Poate că e cel ce poate fi văzut spălându-şi din când în când cu dero şi cif propria statuie căcată de ciori, din faţa casei, poate fi altul. Dacă e poet tradiţionalist, fost imnolog prin anii comunismului, neo-romantic sau expresionist, el face orice să i se pună eticheta de postmodernist (a aflat el că azi ori eşti postmodern, ori nu exişti!) sau, mai simplu, trece la scris romane, mai fistichiu construite, mai încîlcite şi marcate de fiorul Babel, trece la vorbit în proză, că are atâtea de povestit lumii şi că, vorba cântecului, nu e om să nu fi scris vreo cărţulie!
Da, îmi spun şi eu, din cauza unei politici neghioabe Lucian Blaga a ratat acest premiu în 1956, când l-a luat Himenez, Nichita Stănescu prin 1979, când l-a luat majestuosul poet grec Odysseas Elytis. De s-ar întâmpla, ar fi un miracol, îmi spun. Dar când privesc personajul din faţa mea, îmi piere cheful de visare. Dacă e în conducerea Uniunii Scriitorilor, prezumtivul no­beliar, “cu operă în spate”, vânează toate plecările la festivalurile din străinătate unde “reprezintă ţara”, ca să nu mai vorbim iarăşi de premii, ahtia de premii nefiind doar o gripă trecătoare, ci o boală pe termen lung, o serioasă şi incurabilă boală profesională. “Domnule, zice acelaşi personaj (eu nu pot să-mi dau seama dacă nu e altul, rod al clonării), domnule, acum scriu o carte care merge la orice premiu!”. Deh, ce s-ar fi făcut Creangă sau Eminescu dacă ar fi legat scrisul lor de premii?! Să ne amintim că Eminescu a fost chemat de câteva ori la Palatul Regal să fie încoronat ca poet şi a refuzat. Să ne-amintim ceea ce spunea Maiorescu în celebrul său studiu despre Eminescu din 1890: “Rege însuşi al gândirii şi simţirii omeneşti, care alt rege l-ar fi putut încorona?”.
Dar să ne întoarcem în zilele noastre, unde ob­sesia Nobelului rămâne puternică. Dacă n-a fost luat de mai vechii şi reprezentativii noştri scriitori (Camil Petrescu, Arghezi, Sadoveanu, Topîrceanu, Barbu Fundoianu, Bacovia, Nichita Stănescu, Gellu Naum,), el e râvnit de mulţi scriitori de azi. Cu cât e mai mic, autorul de cărţulii, deseori compuneri comerciale de noptieră, ahtiat după Nobel e mai neliniştit şi mai pus pe cheltuit energii în favoarea ideii. Un lobby agresiv face să-i vedem producţiunile traduse în şase-şapte-zece limbi de circulaţie, inclusiv în cele respectabile ca idiş şi suedeză. Prietenii ştiu de ce! Ba mai mult, provoacă oameni şi instituţii care dau pronosticuri: poate Ganea, poate Manea, poate Ion Cuculete, poate Cutărescu, etc. etc.
Spectacolul Nobelului pe Dâmboviţa, Jii sau Bahlui e palpitant şi hazliu. Deh, liniştitul Premiu Nobel şi meganeliniştile scriitorilor români! Povestea e lungă şi se mai face. Să încheiem cu vorba unui prieten cu mult umor de Ploieşti, plecat de mult prin agorele cerești: “Vom muri şi vom vedea!”.
Daniel CORBU