miercuri, 31 iulie 2013

UNDE NE SUNT VISĂTORII?



(note despre oboseala românească)

Oricât ar încerca postmodernismul să deturneze sensurile şi ideile, nu voi înceta să cred că valoarea unui popor stă şi în capacitatea lui de a visa.
Acum un secol şi jumătate, pe la 1848, când, entuziastă, euforică, generaţia tinerilor bonjourişti încerca să facă România mare şi modernă, românii parcă inventaseră maşina de produs idealuri. Intelectuali de marcă precum Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu porneau de la un ansamblu de atribute culturale şi vizau o proprietate spirituală care să introducă România în circuitul european. Idealuri romantice, uşor naive, veţi spune. Dar la fel de naive şi romantice au fost şi după revoluţia din 1989. Entuziasmul românilor a scăzut îngrijorător, energiile parcă au secătuit. Trăind o prostească încântare de sine însuşi, omul „recent” a devenit supusul unei mentalităţi a confortului. Astfel, confortul devine noua religie, o religie promovată asiduu de tehnologism, de globalism, de multiculturalism şi alte doctrine postmoderne.
Prin urmare, omul idealurilor proprii e înlocuit cu omul paradigmei economic-tehnologică, pentru că, eliminându-se cu metodă tradiţiile locale, doar valorile „tehnice” rămân valori universale. Postmodernitatea doctrinară a dezobişnuit omul de a-şi face singur idealuri. Praxisul postmodern lucrează pentru el: îi creează ceea ce se numeşte un single global lifestyle (unic stil de viaţă global), pornind de la convergenţa spre realizarea „pieţii mondiale integrate”. Intelectualii români lucrează cu toate motoarele la răspândirea multiculturalismului, un concept venit din ideologia celor pe care trebuie să-i imităm de frica marginalizării. Iar de frica marginalizării, nici un intelectual român nu deconspiră faptul că multiculturalismul nu înseamnă de fapt diversitate culturală, ci monocultură. Şi nici faptul că este o ideologie şi nu o cultură! Că urmăreşte crearea unei societăţi globale plate şi omogene, adică fără diferenţieri între rase, culturi, religii. Adică o societate lipsită de idealul transcendenţei.
În ce mă priveşte, refuz să cred că în România „omul ontologic” a fost asasinat de „omul tehnologic”, adică de omul golit de energiile misterioase şi de dimensiunea transcendentului care intră în chiar definiţia sa. Pentru că prin condiţia sa omul e legat de căutare şi de căutarea căutării. Iar căutarea înseamnă inconfort şi nu aplatizare, cum doreşte multiculturalismul. De asemenea, refuz să cred că maşina noastră de produs idealuri zace stricată, pradă ruginii şi că oboseala românească e profundă, ci doar o astenie trecătoare. De aceea, nu contenesc să întreb, ca într-un act I, scena I, la tragerea cortinei: Unde ne sunt visătorii?



Daniel CORBU

A supravieţui ca scriitor în România

Cine mai crede în blestem? Cine îi mai dă dreptate lui Sisif, cel nedespărţit de stânca sa? Cine-şi mai asumă, azi, destinul unui Tezeu, al unui Narcis sau al unui Prometeu?
A gândi în acest moment condiţia scriitorului în lume înseamnă a descrie mai întâi societatea postmodernă, adânc pozitivistă, convenţională şi ipocrită, grefată pe lenea ei fizică şi metafizică, orizonturile ei de interes. Şi cine nu ştie că în ultimul secol scriitorul a decăzut din rolul de model moral şi cultural, educator de sacerdot, de erou al unei mitologii a artistului ce s-a întins pe o perioadă de mai bine de două mii de ani. Acum, când postmodernitatea a făcut să fie mai importantă eticheta decât conţinutul, când modelele sunt date de fabricile de vedete (naţionale şi universale), scriitorului adevărat, blestemat să spună ceva nou şi original lumii nu i se mai află un loc. Marginalizat, ignorant, e lăsat să corespondeze cu pustiul Sahara. Şi nu spunea rău André Breton că „la littérature est un des tristes chemins qui mènent à tout” (literatura e unul dintre cele mai triste drumuri care duc oriunde).
De fiecare dată un scriitor original repune pe tapet problema condiţiei umane. Dar, în lipsa managerilor, nimeni nu-l ascultă. În schimb, un făcător de romane despre presupusele defecte ale lui Iisus ca Dan Brown îşi vinde cărţile în milioane de exemplare, dând tonul blasfemiilor sacralizatoare.
Mai multe voci din Europa afirmă şi confirmă că modelul multiculturalismului a eşuat. Multe voci (nu doar Fukuyama!) că ne aflăm la sfârşitul istoriei. Şi mai multe voci declară moartea artei. Dar cel blestemat îşi urmează calea. În el se-adună măreţia şi mizeria timpului său, saliva şi agheazma, sfâşierile, furtuna, efemerul, paradoxul, deznădejdea, refuzul sau acceptarea Celuilalt, dorinţa, vanitatea, ancestralitatea, mitul, sentimentul tragic, fluxul şi refluxul fiinţei în mişcare. Adică, într-o adevărată încrengătură, les liaisons dangereuses ale fiinţei şi al lumii în care trăieşte. Întrebându-se deseori care-i cea mai bună concepţie despre viaţă (şi cale), scriitorul poate răspunde, dar nu-l ascultă nimeni: a idealistului absolut Don Quijote sau a scutierului pozitivist Sancho Panza? În acest sens, nu numai Platon, ci şi Kirkeggard vorbea chiar de „păcatul de a zămisli poezii în loc de a fiinţa”.
Mi-a fost dat să cred dintotdeauna că ceea ce numesc oamenii cultură e un fapt înalt, magnetic şi, desigur, elitist. În România, de vreo douăzeci de ani, această idee s-a degradat. În cazul oamenilor de scris, nimeni nu-l ia în seamă pe scriitorul adevărat dacă nu are funcţii sociale sau politice şi e intrigant că astăzi originalitatea operei, valoarea, nu mai dau forţa unui scriitor. Iar cei adevăraţi nu sparg sticla televizoarelor, nu se instalează în compromiţătoare agore. Asta a încurajat veleitarii, care, vânând diverse funcţii şi-au făcut din ele piedestale de aşezat, în deplină strălucire, propria mediocritate. Prin zgomot, mult zgomot înţeleg unii să-şi facă notorietate, o notorietate pe care singuri o confundă cu celebritatea. Subţirică, „opera” lor e spulberată la prima adiere de vânt. Mişcând în aerul social şi cultural două-trei împrumutate idei, ei mimează cu toate vanităţile şi look-ul lor pe imaginea de star salvator de ţară. În lipsa criticilor adevăraţi (categorie dispărută în România), laudele din partea găştii lor literare le curg gârlă, că în spectacolul poveştii „Hainele împăratului”. Polemica de idei literare nu-şi mai găseşte la noi sensul, iar confuzia de valori a devenit înfloritoare. Victoria, mai bine spus gloriola îi face pe aceşti scriitori cărora le cade ca o mănuşă rolul de baroni culturali naţionali şi locali (care împart premii, antumităţi şi postumităţi) să semene perfect între ei, îi egalizează aproape ca moartea. Ce trist peisaj!
În România, un scriitor adevărat, care şi-a purtat o viaţă blestemul dăruind o operă originală, ar intra două-trei zile în atenţia naţională doar dacă s-ar sinucide. Când compromisurile nu-i sunt la îndemână, golit de speranţă, el se sprijină pe credinţa în frumuseţea salvatoare, care i-a menţinut demnitatea. Dacă l-ar întreba cineva, ar răspunde cu un vers din Eminescu: "Dacă tu ai şti secretul astei vieţi cu care lupt,/ Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt." Ajuns la bătrâneţe, îşi va întoarce pensia pe toate părţile, pentru medicamente vindecătoare, de boli dobândite în nesfârşitele nopţi albe ale credinţei sale. Aşteptând. Aşteptând poate ceea ce nu spunea rău Chesterton, apologetul căilor de regăsire prin creştinism: „Diavolul a căzut pentru că s-a luat prea în serios”.

Daniel CORBU

marți, 9 iulie 2013

Poezie şi destin


Fotografii


„A SCRIE POEZIE FĂRĂ INSPIRAŢIE E O LIPSĂ DE BUN SIMŢ”


Adrian Alui GHEORGHE în dialog cu Daniel CORBU


Adrian Alui GHEORGHE: Într-o poveste asiatică viaţa e imaginată ca o intersecţie la care stă Dumnezeu. Oamenii vin din toate părţile şi Dumnezeu le indică drumul pe care să o ia de la capăt... De unde vii şi unde te duci, Daniel Corbu? Te rog să încerci să comprimi viaţa ta de până acum într-o scurtă poveste...!
Daniel CORBU: Mai întâi, mulţumesc pentru onoarea de-a mă invita la un dialog pentru publicare în prestigioasa revistă ce poartă numele celui mai original filosof român: CONTA. În al doilea rând, trebuie să spunem că poveşti de acest gen sunt multe. Ele vin şi se duc. Rămân neliniştitoarele, disperatele întrebări, care măresc misterul acestei lumi. În ce mă priveşte, precum vechii greci, cred în destinul implacabil, chiar dacă e sub forma unui blestem, blestem în sensul crud, original al vorbei, probator prin Narcis, Sisif, Tezeu şi atâţia alţii. Am spus mereu că eu nu cred în poezie ca într-o profesiune ci ca într-un blestem. Un blestem care ţi-e dat să-l porţi până la moarte. Mai creştineşte spus, ţi se dă dar din har.

LA NAŞTERE, UNUI ARTIST ADEVĂRAT
I SE DĂ CODUL

Ceea ce tu-mi ceri, dragă Adrian, să comprim viaţa de până acum într-o frază de poveste, e greu. Ar trebui mai întâi să descriu un fulger, pe urmă devenirea lui, adică, tot cu un cuvânt grecesc, un kosmos, adică un mic univers atins de ordine, armonie, podoabă şi frumuseţe.
Eu cred în destin. Cioran, cu care de-a lungul vieţii mi-am găsit atâtea similitudini, spunea pe când locuia la Paris: „l’obligation d’avoir un destin”. Adaugă la asta credinţa mea că unui artist adevărat i se dă la naştere CODUL.
Frontal, fără înflorate introduceri: poetul, ca orice artist, trăieşte în două lumi; una e cea obişnuită, în care ne scăldăm zilnic, cea făcută de Dumnezeu; şi o alta, creată de el însuşi prin arta de descifrare a misterelor, o lume ideală stăpânită de frumos şi bine. Problema e a evadărilor din lumea obişnuită (unde poate fi şi activ, poate fi şi „privitor ca la teatru”), în lumea sa.
Pe de altă parte, lumea reală e singura care receptează produsul singurătăţii şi evadărilor sale şi nu poate rămâne totul doar un exorcism. Nu pot să cred, n-am putut să sufăr vreodată zisa lui Nietzsche conform căreia Dumnezeu e mort. Poate că e puţin obosit sau mai neatent, spunem noi, vorbind mai în dodii. Fără dar şi poate, există un spiritus rector al Universului. Lumea, lumile nu puteau să apară fără el şi nu numai în secolul XXI, ci mereu va exista pe de o parte omenescul (cu perfecţiunile şi imperfecţiunile sale), profanul, iar pe de altă parte divinul, Marele Spirit, Marele Anonim, cum îi spune Lucian Blaga. El ne-a dat misterul. Noi îl descifrăm sau îl mărim. Sau, şi mai clar, îl mărim prin descifrare. Poet şi poezie sunt cuvinte care cad direct din geneză: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Verbul „poieo”, prin urmare „epoiesen” înseamnă mai mult decât a face: înseamnă a crede, a împlini. Poezia, chiar de la începuturi, dinainte de Orfeu şi Sapho, e o continuă iniţiere în mistere, care înseamnă, de fapt, iniţiere în coduri mai vechi sau mai noi, o pregătire pentru moarte, o melete thanatou. Iar poetul, o spun cu marele risc de a fi contrazis de cei care cred mai mult în ingineria textuală decât în inspiraţie, un receptacul a ceva mai presus de sine şi de lume.

A.Alui G.: Cât e realitate şi cât e ficţiune în amintirile despre sine ale unui om? Ce ţi-a adus ţie poezia în viaţa asta? Ce i-ai dat tu poeziei? Ce ai pierdut din cauza literaturii? Dacă n-ai fi Daniel Corbu, ce alt scriitor ţi-ar fi plăcut (plăcea) să fii?
D.C.: Deşi toţi avem obsesia oglinzilor şi boala contemplaţiei, într-o oglindă nu te poţi vedea niciodată în întregime. Doar secvenţial.
În ce mă priveşte, pot vedea (şi şti!) că m-am născut la Târgu Neamţ şi am copilărit la Vânătorii de Neamţ, la apa Ozanei, pentru că de la prispa casei noastre până la Ozana erau 80 de metri, că pietrele de pe prundul Ozanei m-au civilizat, că aici, pe când nu împlinisem nici şase ani am început a gânguri poezii, în sfârşit, că în umbra Cetăţii Neamţului şi la Ozana cea deja legendară prin condeiul lui Creangă, am început să întemeiez o Singurătate. De aceea, când sunt întrebat de locurile natale, de valea Ozanei cea ocrotită de spiritul Cetăţii Neamţului,

OZANA, IORDANUL LITERATURII NOASTRE


sunt tentat să spun cuvintele lui Columb când a văzut America şi a călcat pe pământul cubanezilor: „Tierra mas hermosa que ojos humanos nunca vieron” (Cel mai frumos pământ pe care l-au văzut vreodată ochii omeneşti). Pe deasupra, eu consider Ozana Iordanul literaturii noastre.
Ce mi-a adus poezia? M-a pus în relaţie directă cu misterul, cu semnele lui, cu Dumnezeu. Literele (cu ghilimele!) unui alfabet secret există. Adică semnele. Studiind şamanismul asiatic din toate timpurile, e uşor să-ţi dai seama că poetul se subscrie aceluiaşi ceremonial. El are nevoie de pregătire pentru cufundarea în sine, raţional şi emoţional, pentru a se întoarce de-acolo cu câtimea aceea de frumos şi nemoarte şi a o dărui celorlalţi. Astfel, poezia e duhul aflat dincolo de veghea noastră. Pentru poet ea vine prin ochiul vălurit, care vede altceva, care devine un erou al iluziei. De aceea am spus mereu că poetul e cel care vrea să ia perla fără să omoare scoica. Cât despre teme (absenţă, naştere, moarte, dragoste) şi recuzita lor, ele vin de la sine, firesc, în cadrul acestui spectacol vocalizat care este Poezia, cum ar spune De Sanctis.
Mă întrebi ce alt scriitor mi-ar fi plăcut să fiu dacă n-aş fi fost Daniel Corbu. Să răspund: Dante, cel mai spectaculos poet vizionar al lumii în ultima mie de ani sau Eminescu, modelul în absolut al oricărui poet român adevărat. Câţi nu şi-ar fi dorit destinul poetului Mihai Eminescu, dar câţi şi-ar fi asumat să îndure viaţa sa? Şi de ce să nu-l adaug pe Bacovia, marele simbolist european cu sediul Bacău? Când îl auzi pe Bacovia spunând „de-atâtea nopţi aud plouând/ aud materia plângând”, poţi să fii înţesat de geniu şi te cutremuri.

A.Alui G.: Eşti un poet cu fior religios explicit... Ai avut vreodată viziuni? Crezi în inspiraţie? Unde e ascuns Dumnezeu în poeziile tale?
D.C.: Sunt un poet incomod pentru Dumnezeu. Pun prea multe şi prea piezişe întrebări, dinamizându-i blândul romantism. Evanghelia după Corbu, carte considerată de unii uşor eretică, stă mărturie. Prin ea Dumnezeu îmi ştie toate întrebările şi neliniştile.
Acum despre viziuni. Poemul în sine e o viziune, dacă ştii să păstrezi totul în metafizic, şi să nu-l murdăreşti prea mult de real. Mă număr între puţinii, seraficii debili ai Europei care mai cred în inspiraţie. Sunt vetust? Credinţa mea de neclintit este că a scrie fără inspiraţie e o lipsă de bun simţ.
Pe de altă parte, spunem că de cele mai multe ori poezia ne scrie şi nu noi scriem poezie. Ca locuitor al acestei emoţii şi ca unul dintre locuitorii ţinutului care mai crede în inspiraţie, vă pot spune că poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu poezia.


SIMŢI POEZIA CA PE APROPIEREA UNEI FEMEI CU HALOU


Prin urmare, înainte de a te lăsa devastat, curtezi duhul poeziei (prin lecturi, visare liberă – eu aproape întotdeauna prin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe apropierea unei femei cu halou.
Cât despre duhul divin, el este peste tot, deci şi în poemele cu adevărat vizionare, ce merită să fie adăugate lumilor noastre.


A.Alui G.:Care au fost modelele tale culturale? Cum ai ajuns la ele? Cât de ruşine ţi-a fost când cei din jur au descoperit că scrii poezii? Ai avut în viaţă (şi în literatură) şi nişte... antimodele? Te-au influenţat în vreun fel? Zi-mi câteva mijloace prin care se ratează scriitorul român. „Vocaţia începuturilor”, cu care se laudă cultura noastră, ne face să ne şampanizăm în faţa debuturilor şi să uităm pe drum ce au promis să facă în literatură... Ratarea face parte din destin sau e o forţare a destinului?
D.C.: Am spus-o şi în alte interviuri: de nu erau grecii, nu ştiu cât din mine ar fi existat. Adică toate mitologia din Hesiod şi Homer, pe urmă filosofii (Pe Platon îl citeam nebuneşte în traducerea lui Noica şi Kleinenger, Pe Socrate îl veneram), pe Pitagora îl luasem model de viaţă. Citeam la şaisprezece ani o carte apărută în 1882 despre vieţile filosofilor greci, pe care cred că a citit-o şi Eminescu. Pe urmă: înainte de-a citi poeţii, am citit autorii dramaturgi greci: Sofocle, Euripide şi Eschil. După aceea: Sapho, un fenomen liric (ce păcat că din opera ei nu s-a păstrat decât 15%!) şi, desigur, Pindar. Au urmat Catullus, Dante, Shakespeare, Goethe, Rilke, Elytis, Gibran, Ginsberg şi alte câteva mari spirite care menţin înălţimea metafizică a lumii. Ca să nu mai numesc prozatorii, de la Cervantes la Tolstoi, de la Balzac la Dostoievski, de la Thomas Mann la Kurt Vonegut şi John Updike.
Mă-ntrebi despre ratarea scriitorului. Fănuş Neagu avea un personaj, Mohreanu, care avea priviri


„SCRIITORUL ADEVĂRAT SCRIE ŞI ÎN ŞTREANG”


de înecat şi chiar s-a înecat în Dunăre. Dacă cineva are priviri de ratat, se ratează. Eu nu cred în ratările pe motive sociale. Să ne-amintim ce spunea cândva G. Călinescu: „scriitorul adevărat scrie şi în ştreang”.
A.Alui G.: De ce te-ai apucat să scrii proză? Ce resort intim împinge un poet să se apuce de scris proză? Neîncrederea în propria poezie? Neîncrederea în forţa poeziei?
D.C.: N-am probat niciodată neîncrederea în forţa poeziei. Ar fi ca şi cum ţi-ai dărâma propriul templu al rugăciunii şi credinţei. Scriu proză, un anumit fel de proză (prima carte, Omul suspendat, avea ca subtitlu Douăzeci şi una de fantasmagorii în ritm de blue-jazz) din dorinţa de a extinde unele motive, idei, concepte prin mijloacele prozei. În cazul meu, proză parabolică. Sunt însă mulţi poeţi care au devenit mai importanţi ca prozatori: Victor Hugo, Joyce, Boris Pasternak (basarabean la origini, prin bunicu Păstîrnac), iar la noi Vasile Voiculescu, Cărtărescu, Danilov. Nu-i vorba de o trădare, ci de o deviere benefică a vocaţiei.
În câmpul literar se pot întâmpla mici devieri sau, mai bine spus, îmbogăţiri prin alte mijloace de expresie. De exemplu, eu n-am crezut vreodată în vocaţia mea de critic literar, dar am scris eseuri şi portrete literare. Portretele literare sunt până la urmă critică, dar una impresionistă. Însă cum obiectivitatea e o sumă de subiectivităţi, portretele sunt, le consider, obiective, iar eseurile sunt idei, gânduri despre literatură, artă, artist, un fel de confesiuni încărcate de obsesii ca un pom de Crăciun.
Într-o altă ordine a ideilor, cititorii cărţilor mele sunt puţini (400-500), ca şi tirajul lor. La asta se adaugă grăbiţii sau mai puţin grăbiţii cititori ai site-urilor de socializare. Am văzut că extrag din versurile mele sau postează poeme întregi pe aceste site-uri. Şi că primesc multe entuziaste semnale. De poezie lumea are o nevoie viscerală. De aceea propun să nu dezarmăm, dar nici alţii să nu se bucure aşa, ca bătrâneţea la primul rid.

A.Alui G.: Cică peste vreo sută de ani se va trăi într-o Europă globalizată, s-ar putea ca întreg continentul să se numească Statele Unite ale Europei (SUE). Limba de circulaţie va fi, să zicem, engleza. Ce crezi că se va întâmpla cu actual-tânăra literatură română? Va mai rezista în concertul literaturilor (minore) care vor da buzna să se alinieze? Crezi că o va mai apăra cineva (în munţi!) cu pixul în mână? Ce se va întâmpla cu poezia lui Daniel Corbu care e iremediabil legată de limba română?
D.C.: Mi-e dat să cred în instinctul de apărare şi să spun că limba română nu va dispărea aşa repede, cum ne ameninţă autorii de escatologii. Ea va exista chiar şi atunci când doar o mie-două de oameni vor citi un vers din Eminescu sau din Blaga, Bacovia sau o pagină din Amintiri din copilărie în româneşte.

A.Alui G.: Postmodernismul românesc a devenit, pare-se, o marotă care în ultimele decenii a generat un „postmodernism original”... În spatele acestui „postmodernism balcanic” s-a ascuns o seamă de scriitori care au pus toate neputinţele şi toate ratările pe seama slabei percepţii a publicului care a rămas doar... modern. Unde se întâlnesc „omul nou” dâmboviţen şi „omul postmodern” de sorginte incertă?
D.C.: În America, după cum bine ştim, manifestele postmoderniste au pornit prin 1957 şi se refereau mai mult la arhitectură şi arte plastice. Noi ne-am trezit prin 1983-1985 cu gândul că am putea fi postmoderni. Dar cum? Prin ce modalităţi? Poeţii generaţiei ’80 au prins din goana vântului de vest curentul. Ca de obicei, la noi s-a născut

POSTMODERNISMUL ROMÂNESC
NU ESTE DECÂT UN AVANGARDISM DE REFUGIU


un „product” original, o struţocămilă pe care toţi o privesc dar nu ştiu ce-nseamnă. Un postmodernism fără postmodernitate. Eu am numit tot acest fenomen un avangardism de refugiu, ţinând cont şi de faptul că se întâmpla în timpul ideologiei comuniste, pe care cei mai mulţi tineri refuzau s-o aservească. Prin urmare, postmodernismul românesc e doar un avangardism de refugiu, ca să nu spun că e o sumă de experimente de multe ori penibile.
Aşa cum bine spui, sub umbrela conceptului/ curentului s-au simţit ocrotiţi mulţi veleitari încrezători în ingineria textuală, cu pretenţii de poeţi. În sfârşit, pentru falanga moldavă, din care fac şi eu parte, Eminescu este poetul de la care plecăm şi la care ne-ntoarcem oricând pentru revigorări şi este marele argument de păstrare a specificului naţional în condiţiile globalizării, în cadrul căreia asistăm la degradarea culturilor mici, la uniformizare, la pierderea încet-încet a specificului tradiţional-naţional şi, ceea ce mi se pare agonic, la pierderea identităţii lingvistice. Sigur că nu ne mai putem opune unor determinări socio-culturale: tehnologiei informaţionale, culturii digitale, mass-media, care obligă popoarele la uniformizarea modului de viaţă (modă, sărbători, ceremonii, gusturi muzicale, gastronomie etc.), toate fiind baza postmodernităţii, a stabilirii unui nou tip de comuniune mondială şi formarea a ceea ce Marshall McLuhan numeşte satul planetar. Însă prin tot ceea ce facem, încercăm să menţinem, în postmodernism, primatul metafizicului, a substanţialităţii, a formelor cu fond, a unui tragism care caracterizează poezia românească de la Mioriţa la Oda în metru antic şi de la Plumb de Bacovia şi De v-aţi ascuns de

„LA MASTURBATION DE L’ESPRIT”

Arghezi, până la Tatăl meu Rusia de Cezar Ivănescu. Răsfoind câteva cărticele ale unor autonumiţi poeţi postmodernişti de 25-30 de ani, spun că mi-ar părea rău să se întâmple în poezia românească ceea ce francezii ar numi „la masturbation de l’esprit”.

A.Alui G.: Sunt de acord că generaţiile tinere, ca să se vadă, e bine să intre în literatură rpin mici revoluţii. Dacă revoluţionarii mai au şi talent, cu atât mai bine lor şi ţării nu mai zic!...! Am auzit, între autorii foarte tineri, sintagma „noua sinceritate”... Dar nu întotdeauna cei care vorbesc sincer au şi ceva de spus, nu-i aşa? Pe ce direcţii pariezi în evoluţia (literaturii) poeziei române?
Care ar fi diferenţa dintre poezie care se scria în anii ’80 şi poezia care se scrie acum? Tu scrii altfel decât scriai în anii ’80? Cum receptezi „furia” tinerilor care au debutat în aceşti ani?
D.C.: În această epocă a pozitivismului, mai feroce ca în multe altele, marginalizat, nu cred că un scriitor mai poate deveni o problemă naţională, un centru al atenţiei publice, ci doar un instrument sau un biet agitator al supravieţuirii. Marginalizarea sa a pornit de departe şi a luat proporţii. Să ne amintim că acum vreo patru mii de ani, poetul era al doilea în cetate după rege, era şamanul, era sacerdotul. De ce a decăzut din acest rol? Răspundă cine poate. Eu însă încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum câteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi copac pasăre spună de mare te trimitea, fără nici un fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică. Îmi place să cred că dacă nu poetul, poezia va reveni, după atâtea experimente angoasante, la simplitatea ei presocratică.
Cât priveşte onorurile, premiile, gloria: să ne aducem aminte de Alexandru cel Mare, care punea adesea să se aprindă un foc de câlţi, pentru a-şi reaminti că gloria lumii este un fum. Toate sunt pururi aceleaşi. Sau, mai exact, cum spune Lucreţiu în original: Sunt eadum omnia semper. Premiile: tinichele atârnate de poalele poeziei. Importantă e şi credinţa noastră în miracolul poeziei şi răbdarea de a ajunge în casa cântecului, unde niciodată liniştea nu-i tutelară. Dar mai ales credinţa. În acest sens, îmi place să amintesc o strofă dintr-un cântec vechi maramureşean de Crăciun: „Azi e miercuri, mâne-i joi / Vine Domnul pe la noi / Însă pe Hristos îl vede / Numai omul care crede”.
Spun asta mai ales pentru cei tineri. Răbdarea, cultura asimilată temeinic şi credinţa totală în ceea

ORICE SCRIITOR ADEVĂRAT ESTE UN DAMNAT

ce fac. Iată ce le cerem noilor făuritori de viitor literar! Însă mi-e greu să mă abţin a spune că îmi dă o senzaţie de adânc inconfort suficienţa scriitorilor tineri. Baza culturii lor dă de gândit. Mulţi nici nu-şi pun problema că trebuiau să treacă prin Poema lui Ghilgameş (noi în tinereţe ştiam fragmente întregi pe de rost!), prin poemele sanscrite, Homer, Sophocle, Sapho, Dante sau Tasso înainte de a crede orbeşte în postmodernism sau fracturism. Precum tinerele fără voce, dar cu picioare frumoase râvnesc la mari glorii de cântăreţe mondiale, ei se visează, peste noapte, vedete literare. Vedetismul a devenit o boală molipsitoare. Iar cei grăbiţi nu realizează că pe astfel de vremuri orice scriitor adevărat este un damnat.

A.Alui G:. Ce sfaturi ţi-ai dat, privindu-te în oglindă, pe 7 aprilie, când împlineşti şaizeci de ani... Ce ţi-ai reproşa? Ce proiecte te-ai amăgi ca să mergi mai departe?
D.C.: Răspunsul la întrebarea ta ar acoperi nesfârşite pagini (multe de jurnal intim). Mă voi mărgini, de aceea, doar la câte un reproş mai tandru sau mai apăsat. Eu ştiu unde greşeşte poetul Daniel Corbu: visează tot timpul să facă mai mult decât poate face, pe când orice vis trebuie să fie pe măsură.


CE E FLEONC, CA FLEONCUL TRECE

Dacă, asemenea pantofilor, te strânge sau e cu două numere mai mare, eşti pierdut. Ştiu şi unde greşeşte omul Daniel Corbu: e un slab manager al scriitorului, îi lipseşte tupeul şi cabotinismul în social, nu aleargă după traducători şi editori, nu aleargă după premii şi distincţii gloriolarde, considerând că ce fleonc, ca fleoncul trece, preferă prea mult ascetismul şi deliciile singurătăţii, urmând recomandarea lui Baudelaire pentru poet: „du travail journalier et de l’inspiration” (munca zilierului şi inspiraţia). Prin urmare, nu-şi face timp pentru cele exterioare scrisului. În schimb, are hahalera literară timp, de la ea vine predominanţa coteriilor, cum poate bine ai observat. Portretul robot al hahalerei literare e uşor de făcut, dragă Adrian. Ea nu se poate confunda cu trântorii de cafenea. Hahalerele muncesc, îşi scriu repede cărţile, ca pe răvaşe (pe care le traduc în şapte-zece limbi, de la malgaşă şi ciuvaşă până la chineză sau la engleza stricată – americana de azi), fac fundaţii, îşi asumă reviste, organizează colocvii pe teme pompoase, se agaţă de toate întrunirile internaţionale unde reprezintă, vezi bine!, literatura română, dau sfaturi la televiziuni, îşi fac statui, promovează impostura etc. etc. Aleargă la înmormântările scriitorilor adevăraţi, strâng mâini, de consolare, mimează tristeţea, în timp ce forul lor interior e ca un vas uns cu jubilaţie: „S-a mai dus unul, noi rămânem pe baricade!” Ca să închei, că m-am otrăvit destul, ei sunt un fel de arendaşi literari, foarte solidari între ei, bovarici, cărora orgoliul le-a crescut ca un neg urât, mai mare ca opera. De aceea nici nu observă pe scriitorul adevărat, aflat în luptă cu inefabilul, fără dinţi, încercănat, cu obrazul căzut, cu privirea tot mai indiferentă.

SCRIITORUL NU FACE ISTORIA, EL O ÎNDURĂ

Ceea ce lipseşte la noi este acel kulturkampf, cum spun nemţii, lupta culturală înaltă, spirituală, specifică unor epoci de acum istorice. De câte zeci de ani n-a mai fost la noi o polemică de idei, o cruciadă a spiritului?
N-am ştiut să fac vreodată o altă politică decât pe cea a metaforei. Iar poetul de ce să nu rămână ce este: un inconfort şi pentru sine şi pentru cei din jur, un fel de Sisif care adună bolovanii vecinilor pentru a urca muntele. Scriitorul nu face istoria, el o îndură. Eminescu a spus cândva: Poezie = Sărăcie. Şi aşa a rămas.


Să bată alţii profanele tobe ale politichiei! Ei cu asfaltul drumurilor şi străzilor pentru maşinile lor luxoase, eu cu drumul meu Spre Fericitul Nicăieri. Ei nu avatarurile bugetelor şi a documentelor şchioape, eu cu Documentele Haosului. Ei cu plimbările prin lume pe banii boborului, eu cu Plimbarea prin flăcări, deh! Ei cu eticheta de milionari în dolari, eu cu aceea de milionar în imagini, omul suspendat, trudind continuu la Manualul bunului singuratic.

În absenţa zeului


  Eonul marelui desant. Poeme (Princeps Edit, Iaşi, 2007, 425 p.) de Daniel Corbu (n.Târgu Neamţ, 1953), este o masivă antologie de autor şi totodată o ediţie critică îngrijită de Călin Cocora. Volumul cuprinde un amplu itinerar biografic al poetului, semnat de Liviu Apetroaie, precum şi o prefaţă de Theodor Codreanu. Addenda oferă Ť"Pasărea neagră" (Ultimul poem romantic)ť tradus în engleză, franceză, spaniolă şi germană, evident o replică la celebra poezie "Corbul" de E.A. Poe. Urmează o sută de pagini de comentarii critice la cărţile autorului, începând cu cel din 1984 de Laurenţiu Ulici (publicat în România literară) şi terminând cu cel din 2006 de Ion Mircea, de fapt prefaţa la volumul Evanghelia după Corbu şi alte poeme (premiul USR, filiala Iaşi). Amintim selectiv câteva din culegerile incluse în această carte: "Intrarea în scenă" (debut, 1984), "Plimbarea prin flăcări" (1988), "Preludii pentru trompetă şi patru pereţi" (1992), "Documentele haosului" (1993, Premiul USR, Asociaţia Iaşi, o selecţie din acest volum apărând în traducere la Editura L'Ancrier din Strasbourg), "Manualul bunului singuratic" (1997, care va cunoaşte trei ediţii şi va fi tradus în limba spaniolă de Gustavo-Adolfo Loria-Rivel), "Duminica fără sfârşit" (1998), "Cartea urmelor" (2001). În 2006 va apărea o antologie româno-germană sub titlul Cains Neue Jammer/ Noile lamentaţii ale lui Cain, traducerea fiind semnată de Vlad Papu. Ca editor, Daniel Corbu are meritul de a fi publicat Integrala Mihai Ursachi (poeme antume şi postume, proză, eseuri etc.), precum şi o ediţie critică de Opere ale lui Creangă. Este în continuare muzeograf literar la Bojdeuca Ion Creangă din "mahalaua tragi-cosmică }icău". În 2007 i se acordă titlul de doctor în filologie la Universitatea Al.I. Cuza, titlul tezei susţinute şi apoi publicate fiind "Rostirea postmodernă. Generaţia poetică '80 în literatura română". Discipol al profeticei modernităţi bacoviene, dar şi al tragismului melodic postmodern al lui Cezar Ivănescu, Daniel Corbu ajunge, cfr. excelentului studiu introductiv semnat de Theodor Codreanu, la "această ezitare ironică între modernism şi post­modernism", ceea ce atestă "un bun instinct artistic, care s-ar putea să fie în favoarea autorului fiindcă lasă deschisă o portiţă spre următoarea paradigmă poetică, a transmodernităţii". Evitând la timp exhibiţionismul parodico-ludic al optzeciştilor, cărţile sale pledează pentru un "postmodern moderat", vrăjit de Babelul livresc universal, dar nu într-atât încât să nu aibă tăria rupturii de modele, fie că se numesc Eminescu, Elytis sau Gellu Naum. 


 Noi suntem înclinaţi să vedem în Daniel Corbu un poet arhaic şi totodată ŕ la page, meditativ, imnografic, smerit, aforistic, fascinat de idealitate şi evanescenţă, de pământul natal, părinţi, geniile tutelare, şi să-i acredităm în primul rând spectacolul dicteului automat (mierea vizibilului pentru marele stup de aur al invizibilului), al delirului controlat, al multiplelor roluri de compoziţie, inclusiv sporadicul teribilism epatant, eclatant, poza damnaţiunii ("am rămas în casa mea neagră/să urc mereu o Golgotă plină de cruci/şi foi de papirus"); surrealismul lui Daniel Corbu pus faţă-n faţă cu cel al maestrului incontestabil al tehnicii uluirii paroxistice este mai uman parcă, mai puţin urmuzian, mai "graţios", deşi focalizează stări epico-dramatice la fel de mirabile şi me­mo­rabile:"Vorbele tale pline de ruj/ aromeau aerul/ urmele paşilor înşiruite/ odată cu şarpele creierului mic/ răsăreau/ Astel/ rătăcit ca-ntr-un bal de petunii/ pe calea ferată aşteptam/ locomotiva cu aburi din copilărie". 



"...Şi la ce bun poeţii în timpuri sărace?" se întreabă Hölderlin în elegia "Pâine şi vin". Cuvântul timp în acest context are acelaşi înţeles ca la Daniel Corbu, de eon sau Aion, cum preferă să spună dr. Jung, de vârstă a lumii căreia şi noi îi aparţinem. Odată cu părăsirea lumii de către Zeu, asfinţitul acestui timp al lumii se îndreaptă către noapte. Noaptea lumii îşi revarsă acum bezna. Acum niciun zeu nu mai strânge laolaltă către sine, oamenii şi lucrurile, spre a chivernisi istoria lumii şi sălăşluirea omului în ea. Zeul şi Zeii au evadat din lume, drept care în istoria ei s-a stins însăşi strălucirea zeităţii. Timpul acestei nopţi a lumii este timpul sărac, într-atât de sărac încât nu mai are puterea să resimtă lipsa zeului ca lipsă, ca absenţă a temeiului fondator. Fără-de-mântuirea cuprinde lumea: "Acum zeii adună din palma mea/ iluzii negre pentru zile portocalii./ Nu pot veni!/ E ora cănd fetele triste/ se prefac în insule pustii/şi se usucă urmele lui Dumnezeu/acolo/ în sfintele cărţi". Astel, nu numai sacrul, ca urmă care duce la divinitate, rămâne ascuns, ci chiar urma care duce la sacru pare să se fi şters: "Ar fi trebuit să-ţi spun / că singura lacrimă pe care n-am plâns-o/ e marea/ că nu poţi face din cârpe stindarde./ Ar fi trebuit să-ţi mai spun: cineva se cabrează în mine/ de fiecare dată când deschid pleoapele/când deschid gura şi inima/ pe el îl vorbesc/ îl deşir/ pe el îl petrec în cuvinte în clipe sfărâmicioase/ pe el îl îngân/ şi-l clatin cu mâinile oarbe/ ale unei absenţe". 



Singura salvare este ca unii muritori să mai aibă calitatea de a conştientiza ameninţarea fără-de-mântuirii, primejdia care dă năvală asupra omului, ameninţându-i esenţa în raportul său cu fiinţa însăşi. Primejdia prin excelenţă se ascunde în abis, iar pentru a o depista, este nevoie de acei muritori care ei, mai întâi ating abisul: "În rest lumea-i plină de zei tocmiţi cu ora/ pentru umilinţa noastră/ şi rugăciunea: biată torţă plimbată prin ploaie./ În rest apocalipsa de fiecare zi/ pe când adevărata moarte vine enervant de încet." 



În această vârstă a lumii scufundată în beznă, abisul lumii trebuie să fie cunoscut şi îndurat până la capăt. Dar pentru aceasta trebuie să apară exploratorii abisului. Unul dintre aceştia este Daniel Corbu, căci a fi poet în timpuri sărace înseamnă să aduci în dar prin cântec urmele zeilor dispăruţi: "carnea mea histerizată de cântec". De aceea în această lungă noapte a lumii se cuvine ca poetul să rostească sacrul. Să rostească în poezie esenţa poeziei. Să ofere muritorilor care există în măsura în care există limba, cântul dăinuitor deasupra tărâmului lor sărăcit. Poetul este detectivul şi senzorul numinosului, al urmelor sacrului. Această aventură ontologică a "Eonului..." a fost săvârşită în emoţionante versete, descântece, şarade, rugăciuni, al căror ritm impecabil şi grav ni-l destăinuie pe poet, homo religiosus, dar şi homo ludens braţ la braţ cu homo aesteticus. 



 Nu putem încheia această cronică fără să cităm poate cele mai frumoase versuri ale cărţii, în care ne permitem să simţim mintea, inima şi literatura lui Heidegger: "LUCRUL ÎN CARE NIMENI NU CREDE/ SE-NFOMETEAZ| ÎN SINE/ şi totul e salvator/ până şi această peticită speranţă/ până şi acest vis amputat/ şi chiar această dimineaţă în care/ stai şi priveşti picurii ploii pe un mormânt nou./ Cineva mătură curtea abatorului/ cineva spune: poftiţi domnule Kafka!/ S-ar cuveni un imn pentru/ alunecarea-n abis/ s-ar cuveni o dovadă!/ Nu departe: o trompetă rezemată de zid./ Mâna clipocind uşor spre inimă."




Geo Vasile

România lliterară, nr.19, 2009


POFTIŢI, DOMNULE KAFKA!





S-ar cuveni un imn pentru
alunecarea-n abis
s-ar cuveni o dovadă!
Şi pe când se desface-n bucăţi zeul tău protector
şi înfloreşte văzând cu ochii labirintica civilizaţie
metatextuală
iar miracolul dezgolirii de sine atinge apogeul
cu aceeaşi febrilitate cu care neofiţii
îşi împart Paradisul
nu dispera! Lucrul în care nimeni nu crede
se-nfometează în sine
şi totul e salvator
până şi această peticită speranţă
până şi acest vis amputat
şi chiar această dimineaţă în care
stai şi priveşti picurii ploii pe un mormânt nou.
O trompetă rezemată de zid.
Mâna clipocind uşor înspre inimă.






PURUŞA





Când am scris Poema sfârşitului
era o seară smolită de gânduri
când orice disperare îşi cerea dreptul la desăvârşire
iar prinţul Mîşkin cu care ne-ntâlneam tot mai des
surâdea apocrif.
Ca un înger trecea deasupra noastră
Puruşa în rochia-i de nenufar
canonizând absenţa.
Dar nu aceasta-i consolarea noastră
clipă neagră şi lacomă clipă
despre munţii ascunşi prin ceruri
am vorbit cu clavăzătorul Von Dogen
până când domestica absenţă da-n muguri
doar el ştia că începusem să scriu erezii
că nu mă interesează urmele zeilor
că nici un bătrân adevăr nu minte.
Totul ştia. Nu râde, visează-nainte!





LA CHARETTE BLEUE




Lasă-mă naibii, Vicenţiu
rostii dezarmat de dizarmonica farsă
lasă-mă să-mi urmez nesmintitul program
al ruinii
aici silabele tăcerii-s mai lungi
şi păcatul endecasilab
aici în satul celest nu sînt crabi nici amoebe
nici punţi de prihană
şi nici doctori în filozofie plini de grandori metafizice
nu-s.
Lasă-mă deci să mă plimb
mai bine în această şaretă a sorţii
asaltat de gînduri cum străzile Veneţiei
de gondole strălucitoare!
Cît despre prietenul Salustius
(fie-i slava mediocrităţii aproape)
i-am trimis de curînd un prolegomene de şoapte
urîndu-i o pneumă liniştită şi un rinichi
fără dializă.
Aşa cum şi ţie îţi spun: lasă-te hrănit cu trecerea
timpului
şi din săraca înţelepciune a karmei
pînă te vor trage de bretele demodaţii
bătrînii sofişti
iar eu aici unde mă aflu în satul celest
în numele unei prietenii milenare
şi ca semn de civilizaţie metatextuală
fără de milă am să vă laud.




TUTUN OLANDEZ
ŞI VEGHE-NGROŞATĂ
LA BARIERELE SPAIMEI



Pentru ca alţii să poată privi liniştiţi
hemovitul popoarelor
războiul rece sau cald dintre zornăitul
tălpilor goale
şi fulgerarea amurgului digital
cîinele roşu lingînd eşafodul la ceasul
apocalipsei de seară
pentru ca ceilalţi să poată auzi nestingheriţi
hîrşîitul tancurilor şi al programelor microsoft
strigătele de glorie din spectacolul pîinii
sedusă zilnic de oameni şi fiare
în sfîrşit
zbaterea unui univers mai mic decît sinele
cel slăbănog şi superfluu
am rămas în casa mea neagră


să urc mereu o Golgotă plină de cruci
şi foi de papirus
să cîntăresc armoniile lumii
(istoria nu-i decît amintirea dezastrelor)
să privesc găurile negre ale lungilor scrieri
frunza de sicomor din părul cibelei
înritmat de tutun olandez
cu veghea-ngroşată la barierele spaimei
în casa mea neagră unde acoperindu-mi ochii
mai bine văd
unde acoperindu-mi pavilionul urechii
mai bine aud
şi nu-i greu să-nţelegi
că-ntr-o lume în care toţi ştiu să dărîme
plînsul balenelor e un cîntec de dans.




POEM DE DRAGOSTE



Aveam patru sute de ani
tu mi te uitai prin cărţi surâzând





CENTURA NEAGRĂ





De-atîta timp port centura neagră
a Deşertăciunii
fără vîrstă printre-ale lumii lucruri
fără vîrstă.
Biografii îmi modifică mereu data naşterii
Dumnezeu pe a morţii.
M-am născut a doua zi de Paşte
a anului 195... Era 7 april.
Iisus abia înviase şi pînă la Înălţarea
de-a dreapta Tatălui mai erau cîteva zile.
Ursitoarele mi-au prezis că voi fi bogat.
Şi n-am fost.
Că voi fi fericit. Şi n-am fost.
O, dar biografii ştiu mult mai mult!
Ei îmi modifică mereu data naşterii
Dumnezeu pe a morţii.

De-atîta timp port centura neagră
a Deşertăciunii.
Fie-mi, Doamne al văzutelor şi nevăzutelor
şi acest păcat o virtute!



UN PROLEGOMENE DE ŞOAPTE



Zicea: toate uşile dau în haos
Şi mai zicea: nimeni n-a văzut mormântul
unui cuvânt
Şi mai încă zicea: stai singur ca o uşă săpată în ziduri
râvnind mereu orizontul de după orizont
trece adevărul dintr-o cameră în alta
şi te ignoră
trece umbra morţii şi te sperie
pas encore, Monseur Le Best Daniel, pas encore!
Zicea: şi mormintele călătoresc
Şi mai zicea: nu-l uitaţi pe cel care-şi are
mormântul în mare!
Şi mai încă zicea: cel ce-ţi opreşte moartea la fiecare răspântie
cel care-o alungă mereu la doi paşi mai încolo

te va uita într-o zi!


DANIEL CORBU

“Relaţia cu poezia e la fel de intimă ca aceea cu misterul sau cu Dumnezeu”



Nicolae SAVA în dialog cu Daniel CORBU


Nicolae SAVA: Contează unde te naşti, cine îţi sunt părinţii, prietenii din copilărie? Te-a marcat în vreun fel faptul că te-ai născut pe malul Ozanei?

Daniel CORBU: Îmi sunt născut la Târgu Neamţ, dar toată copilăria, începând din a şasea zi de la naştere, mi-am petrecut-o în Vânătorii de Neamţ, unde-şi avea casa mama mea Casandra Vîju. Cu ea şi cu bunica Ana am trăit până în zorii adolescenţei, când am zbughit-o la şcoli. Vorbind despre satul din umbra legendarei Cetăţi a Neamţului, răsfirat pe vreo şapte kilometri de-a lungul Ozanei, te lași fără voie năvălit de melanholii atât de speciale. Nu se poate vorbi despre vatră (în cele mai multe cazuri, cu un orgoliu de patriot local pătimaş), fără a vorbi de copilărie, pentru că ea ascunde toate datele personalităţii de mai târziu. Aici, în satul aşezat pe malul drept al Ozanei, care face legătura între Pipirigul lui David Creangă şi Humuleştii lui Ion Creangă am mers prima oară prin roua dimineţii, aici am văzut soarele răsărind de după zidurile misterioasei cetăţi, aici au început dialogurile mele cu pietrele Ozanei şi cu copacii de pe dealurile Brădiţelului şi Cetăţii, aici am ascultat cântecul mierlei, dar şi pe cei mai mari povestitori cunoscuţi în viaţa mea: Moş Costică Almaşanu, Dumitru Blaga, Bădia Gheorghe Ţîrlii, Ion Tulan, Dumitru Gînga. Aici, mai precis pe malul unei bulboane ozanaiarde în care era să mă înnec, am realizat pe la 11 ani, cu bărbia pe Legendele Olimpului şi cu ochii la cerul nesfârşit, că sunt muritor şi tot aici am gângurit primele poezii, vroind parcă să provoc şi mai mult şamanica poezie a locului. Întrebat la întâlniri literare care e prima mea încercare poetică, mă eschivam cu şmecherie metaforică, pentru că nu-mi aduceam aminte, procedam ca orice derbedeu serafic încolţit de oameni serioşi. Mi-i dat să-mi amintesc acum acea primă poveste lirică, scurtă ca un fulger, legată de un călăreţ care venea dinspre Dealul Cetăţii şi traversa curajos o Ozană de după ploi, tulbure şi nervoasă. S-o transcriem în premieră: A venit Ozana mare/ Şi-am văzut unul călare/ Şi în mână c-o caldare. Aveam, de nu mă înşel, vreo cinci ani şi jumătate. Prin urmare, aici, la Vânătorii de Neamţ, am început să întemeiez, mai întâi în joaca jocului, apoi foarte serios, o mare singurătate.

N. S. - Daniel Corbu, crezi în destin? Te consideri un predestinat?

D. C. - Asemenea grecilor de altădată, mi se-ntâmplă să cred în destin. Casa copilăriei mele de la Vânătorii de Neamţ, e în dreptul Cetăţii Neamţului, la câţiva metri de Ozana, devenită celebră prin pana lui Creangă. Astfel, bălăcit toată copilăria prin ştioalnele Ozanei, pe la zece ani realizam că mă aflu între puncte fierbinţi ale culturii noastre: la Mănăstirea Neamţ scria Mihail Sadoveanu (pe care l-am văzut în 1960, la inaugurarea Căminului Cultural din Vânători, ce-i poartă numele), că la o azvârlitură de băţ de casa noastră, la Humuleşti, s-a născut Creangă, iar mai târziu aveam să aflu că doar la 10 km, la Ghindăoani, s-a născut Vasile Conta, junimist ieşenizat, rămas până azi, prin teoria ondulaţiunilor, cel mai original filosof al nostru.
Cultural vorbind, am fost norocos. Eram un copil firav (la spartani m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi, la 10-12 ani, pe când începeam să mâzgălesc hârtii, nu mă puneau la muncile câmpului. Citeam. Asta a fost cea mai mare preocupare şi fericire a mea. După cum bine știi, era şi mai este (deşi descompletată de comunişti prin anii cincizeci) o bibliotecă imensă la Vânători-Neamţ, păstrată de pe vremea când naşul meu, Gheorghe Popescu, era dirigintele şcoalei, şi de aici, de la bădia Costică Oancea, blândul custode, împrumutam, ca și tine, cărţi. De pe atunci mă gândeam că dacă ar exista meseria de cititor, aş fi cel dintâi. De aceea, nu mă mir că pe la treizeci de ani, împreună cu Aurel Dumitraşcu, Dan David şi alţi anahoreţi, poate pentru a da cu tifla veleitarilor care mai mult scriau decât citeau, am vrut să înfiinţez Uniunea Cititorilor din România.
N. S. - Ai facut clasele elementare şi gimnaziale la Vânători-Neamţ. Care sunt profesorii care te-au marcat (şi remarcat)? Care e cea mai pregnanată amintire din copilărie?
D. C. - N-am să evoc episoade din primele clase de şcoală făcute cu sensibila învăţătoare Mărioara Papuc, a doua mea mamă (de menţionat aici că familia de învăţători Papuc a alfabetizat şi educat câteva generaţii de vânătoreni!), dar voi evoca tristeţea mamei Casandra că nu m-a văzut preot. Ea ţinea cu tot dinadinsul să urmez Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Dar, deşi începusem pregătirile la Religie, Muzică şi Limba română cu părintele Vasilică Ignătescu, eminent profesor acolo, devenit acum aproape un sfânt al locului, înainte cu câteva zile de examen, spre regretul mamei, nedispărut până la moarte, am fugit la Piatra Neamţ şi-am urmat o şcoală de chimie. Astfel, credinţa mamei, accentuată şi de o ghicitoare-sacerdotă din Condreni, care i-a prezis că voi ajunge om mare, i-a fost spulberată pe moment.
Dar, să ne întoarcem la vatră. Vânătorii Neamţului, cuprinzând iniţial colibele şi bojdeucile vânătorilor şi armaşilor legaţi de Cetatea Neamţului, e acum un sat semeţ de oameni gospodari, primitori şi şugubeţi (această ultimă calitate e sarea şi piperul acestui spiritus loci) şi face parte dintr-o comună care mai cuprinde satele din stânga Ozanei, Lunca, Nemţişor şi Mănăstirea Neamţ. Ţinutul e fabulos. De aici, Ursa Mare, Ursa Mică sau Găinuşa (şi în general cerul) se văd cu totul şi cu totul altfel. Călătorul se poate pierde de drag prin legendara pădure a Braniştei (oare au însămânţat-o cu ghindă stejariană tot leşii?) şi nu mă pot opri să spun că brazii de pe marginea şoselei au fost plantaţi pe la 1930 de bunicul meu, Vasile Vîju, şi fratele său, Dumitru Vîju, pe atunci cantoreni prin pădurile noastre.
Vânătorii de Neamţ a format atâţia ozanişti. Aflat la Iaşi, am înfiinţat Clubul Ozaniştilor, după ce o încercare de a uni nemţenii din Iaşi făcuse şi Creangă pe la 1880. Sediul se află chiar la Bojdeuca din Ţicău, în curtea căreia am fost teleportat acum vreo 16 ani ca muzeograf literar, zice-se, la Bojdeuca unde pantagruelicul Ion Creangă, umilit prin răspopire, a găsit locul potrivit şi a scris în ultimii optsprezece ani şi jumătate de viaţă (cei mai rodnici sub raportul scrisului) o mare operă a literaturii noastre clasice. Şi ce vreţi să arătaţi cu asta, cu ozaniştii? – vor întreba unii şi alţii. Bucuroşi de întrebare, care, cum ar spune acelaşi Creangă, nu ne-ntristează nici ca cât. Unind pe cei care provin din umbra Cetăţii Neamţului, vrem să arătăm că acolo oamenii au un alt suflet, mai nobil, mai generos, mai poetic.
Deh, cu trecerea anilor melanholiile se-adâncesc asemenea ridurilor. Când mă aflu la Vânători, când nu mă aflu la Vânători sufletul îmi pluteşte ca un înger fericit peste prundul Ozanei sau peste pădurile ozonate din munţii Neamţului, munţii de la care poţi învăţa oricând demnitatea. Când mai publicăm o carte, mai scriem un vers, devine tot mai mare credinţa că sunt rodul trăirilor fiinţiale ale copilăriei petrecute acolo. Eu receptez Ozana sau, mai bine spus, o port în mine ca pe o ființă.
N. S. - Talentul te-a impus în literatură. Totuşi, cine sunt scriitorii care te-au ajutat, la modul propriu, să devii scriitor. Cui i-ai rămas dator?
Deşi mi-am propus ca nici un rând din acest scurt excurs sentimental provocat de prieteni să nu fie testamentar, nu mă pot abţine (şi nici nu-mi muşc limba!), la a spune că nu există loc mai bun de petrecut o moarte întreagă decât locul natal. În cazul meu, Vânătorii de Neamţ. Mă opresc şi scriu: Pe zi ce trece tot mai al tău/ pămîntule prieten/ am inventat cîntece de adormit universul/ am îndulcit catapetesme/ m-am lăsat devorat de cuvinte/ călcîndu-te am trăit bucurii/ neruşinate/ bucurii de om singur/ dacă toate gîndurile duc într-o carte/ fericită carte eşti pămîntule/ o moarte întreagă voi dormi în tine/ o moarte întreagă îmi vei albi oasele.



3. E drept că te-au ajutat şi alţii, dar tu eşti iniţiatorul de drept al Colocviilor naţionale de poezie de la Târgu Neamţ. Ai vreo amintire care merită povestită şi cititorilor acestui interviu? Ar fi trebuit continuate?
4. Ai lăsat viaţa literară din Neamţ pentru cea de la Iaşi. Dacă ar fi să faci compari cele două experienţe, acum pentru care ai opta?
5. De la grupajul “De bello” din Caietul debutanţilor Albatros 1980 până în prezent ai publicat vreo 30 de volume de poezie, proză, eseu, unele fiind reluări. Cît trebuie să publice un autor, cantitativ?
5. Cine sunt criticii literari care te-au citit mai bine? Consideri că, în absenţa criticilor literari, poeţii şi prozatorii au autoritatea să facă “munca” acestora?
6. Au apărut mai multe dicţionare şi aşa-zise istorii literare în ultimii ani. Care dintre ele crezi că va rezista în timp? Cum ai vedea o istorie a literaturii române contemporane ideală?
7. Viaţa ţi-a prilejuit să trăieşti multe clipe lîngă mari scriitori contemporani. Sunt între aceştia unii care te-au dezamăgit, după ce i-ai cunoscut “în carne şi oase”?
8. Cât şi cum te-au influenţat premiile literare, tu fiind unul din beneficiarii unuia acordat de Academia Română? Ce ar trebui făcut pentru îmbunătăţirea funcţionării instituţiei premiilor la români?
9. Prin Festivalul “Grigore Vieru” promovezi tineri poeţi în fiecare an. Care ar fi nota generală a poeziei tinere de la noi? Mai au ei forţa unor importanţi poeţi optzecişti? Rişti o listă cu nume ce merită reţinute?
10. Cândva, făceai un fel de top 10 al poeţilor generaţiei optzeciste. Câţi dintre ei şi-au păstrat locul stabilit de tine acum trei decenii? Cum ar arăta unul actual?
11. Eşti un editor important şi un ctitor de reviste literare. Care dintre publicaţiile sau cărţile editate de tine ţi-au adus cele mai mari satisfacţii spirituale sau sufleteşti. Merită să continui?
12. Ai condus (mai conduci?) timp de mai mulţi ani o instituţie care se ocupă cu memoria scriitorilor. Crezi că peste o sută de ani aceste instituţii vor mai exista? Crezi că memoria scriitorilor de azi va mai interesa pe cineva?






Pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simţit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfîrşit, întotdeauna altfel, prima minune.
Fiind o formă de libertate canonică, menţinută în metafizic, poemele din cărţile mele pot fi citite ca impresii ale navetei între mine şi mine între mine şi lume, între ideal şi realizabil. Pe de altă parte, orice carte a noastră de revelaţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit niciodată.