sâmbătă, 18 martie 2017

Criticul francez Jean-Marie le Sidaner despre poezia lui Daniel Corbu



Les poèmes de Daniel Corbu me plaisent pour plusieurs raisons: leur ironie peut-être d’abord qui permet de tempérer le lyrisme, de lui donner plus de force, - leur dimension méthaphysique ensuite: le poète parve à nous faire sentir les questions essentielles de l’homme dans une expression et un vocabulaire concret, quotidien. Daniel Corbu dévellope au quotidien un univers de fables qui se sauvent pas du désastre. De fables qui ouvrent sur le vide.

Jean-Marie le SIDANER

Scrisoare către SABIN BĂLAŞA


joi, 16 martie 2017

Daniel Corbu – un poet de care se sparg maladiile acestui veac





      Nu mai citisem de multă vreme - de când a tradus maniera transmodernistă pe înţelesul celor mulţi şi neiniţiaţi - o carte semnată de scriitorul ieşean Daniel Corbu. De bună seamă ştiam şi eu, ca mulţi-alţii că autorul este o doxă, un luminat traversat de toate adumbririle veacului, că trece drept un neobosit făclier al spiritului ieşean, dar nu aveam, (nici acum nu le am)  toate dovezile la îndemână.
      Acum, că m-a onorat cu ultima sa carte de poeme, Ferestrele oarbe (Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2016) m-aş încumeta să vorbesc mai aplicat şi, oricum, într-o mai deplină  cunoştinţă de cauză despre eruditul scriitor pe care-l ţin în aprecieri ne-erodate şi-n aceleaşi   vechi şi ne-alterate graţii recetive.  Doar îi urmăresc prestaţiile literare de ani buni, ce zic, de decenii, de pe când edita revista Panteon – una din publicaţiile cu ţinută, cu ştaif ce s-au editat la noi după marea îmbulzeală decembristă, când s-au bulversat valorile şi s-a dat frâu liber la manelizarea culturii. Rezolubil, încăpăţânat şi drept ca un cedru de Liban, Daniel Corbu a refuzat să facă loc diletantismului şi şi-a apărat proiectul de ispitele alterării cu o dârzenie cum, poate, doar Nichifor Crainic s-o fi mai activat pe vremea când făcea dispecerat cultural la Gândirea.  
      Revin însă la volumul în discuţie; Daniel Corbu are propriul său buchet de principii poetice constituite într-un cod poetic catalitic şi propensiv, cu virtuţi  harice, ductile şi sporitoare în optimizarea actulul de creaţie. …Se-avântă/ acolo unde misteru-i mai profund/ iar spaima de viaţă şi de moarte/ e salvată doar prin iubire. El ştie: cea mai curată fântână e lacrima.
      În general, poetului îi place să plonjeze dincolo de real, dar unde se poate evada din truismele existării? Ce este dincolo de real, în prelungire,  în pandant, sau în opoziţie cu realul, cu imanenţa, cu empiria?  Scotocind firidă cu firidă prin imperiul posibilului  ajunge la concluzia că dincolo de real nu poate exista decât împărăţia biblică peste care tronează nu un  Dumnezeu mort, cum credea Nietzsche, ci unul obosit, sau chiar în concediu, lăsând transcendenţa goală  Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu/ strigăt! Îmi fac de lucru în jurul absenţei/ lipăi în preajma unei fericiri iluzorii/ tot mai mult cred că MOARTEA/ E SINGURA INSTITUŢIE CARE MAI IMPUNE RESPECT (Transcendenţa goală).
      De multe ori, în dialogurile sale cu transcendenţa,  poetul nu-şi reprimă accentele abrazive şi astrigente, deşi, în subtext, se raportează la El ca la o autoritate având  toate atributele prevăzute în textul biblic. CE-AI SĂ TE FACI, DOAMNE, CU ABSENŢA MEA/ când gândurile şi dorinţele-mi ca un praf cosmic/ nu îţi mai atinge geana/  când nu voi mai albi în aşteptarea cântecului/ primordial/ şi nu se vor mai deschide hubloanele visării/ când întrebările şi mireasma-mi de-omenesc/ nu voi mai fi/ când nu vor mai rătăci prin labirintul/ literei A şi nu-ţi voi mai cerşi/ forma concretă a zborului? Ce-ai să te faci, Doamne, cu absenţa mea/ când peste tot ceea ce acum sunt/ va dansa risipirea? (Fericitul diluviu).
      Nu spun, Doamne fereşte, că poetul este un răzvrătit lipsit de pietate şi-n război nietzscheean cu Cerul. Dimpotrivă, Îl invocă adesea cu evlavie, ştie Drumul Damascului şi chiar rescrie, într-o variantă personală rugăciunea Tatălui nostru -  fundamentală în cadrul credinţei creştine. Iartă-mi insistenţa zadarnică/ şi iartă-mi freamătul lăuntric/ înspre iluminare şi dârele de speranţă deşartă/ ce urcă la ceruri/ şi nedesprinderea de pământ/ pe care ca o pecete a nezborului mi-ai dat-o/ şi până la urmă binecuvântează Tată/ al nostru/ scrisele şi nescrisele manuale/ ale implacabilei singurătăţi (Tatăl nostru).  Invocă Cina de taină şi asemeni lui Zarathustra ( cel căruia cămilele îi sunt bolnave) se erijează într-un cuminte Păzitor de capre).
      Unde mai evadează poetul din realul amorf şi contrângător pentru a-şi găsi un minim de confort subiectiv?  Asemeni lui Cioran cochetează cu Neantul (golul, vidul, vagul, nimicul),  ceea ce îi induce o stare de melancolie, de plictis, de zădărnicie, de moarte, mai exact, de toate maladiile acestui veac, dar şi de speranţă, de izbăvire printr-o terapeutică a  iubirii. Tatonează Neantul, străfundurile lui şi nu se înfricoşează de avertismentul lui Noica privind spaimele ce le poate provoca prăpăstiile lui.
       Cum poetul Daniel Corbu corespunde cel mai bine tipologiei pe care care Cioran o suspecta nu de inteligenţă, ceea ce ar fi fost banal, ci de un exces de inteligenţă (le plus sage ), nu-i mai rămâne decât să suporte toate consecinţele  ei indigeste. De-ar fi fost numai inteligent, s-ar fi pliat confortabil pe real şi-ar fi fost om ca toţi oamenii, aşa însă trebuie să spargă circumferinţa cercului strâmt şi să adulmece ceea ce este dincolo de marginile lui, iar dincolo de real nu mai întâlneşte, am mai spus, decât neantul, divinul, reveria, Eul, care reclamă făclia întoarsă şi, bineînţeles,  toată epistemologia posibilului. Or, explorarea lor nu  mai presupune cunoaşterea carteziană, ci o cunoaştere a cunoaşterii, ceea ce înseamnă altceva, înseamnă asumarea golurilor din textul lumii, adică luciditate, iar menirea lucidului este să rămână neînţeles şi nefericit. Nu este un destin de invidiat, dar poetul se pare c-a înţeles, trebuie să-şi poarte povara lucidităţii şi toate consecinţele derivate. Îi mulţumesc pentru această carte nebună şi-i promit să-i urmăresc  cu interes prestaţiile viitoare
     
Ionel NECULA  
        
       

    



      

sâmbătă, 11 martie 2017

Fotografii, 2016


Căutări prin grădini înnoptate


Daniel Corbu


Danniel Corbu cu Horia Zilieru


Danniel Corbu cu Ilie Zanfir, Galaţi 2016


Teodor Parapiru, Ilie Zanfir, Daniel Corbu


O semnătură în Cartea de aur a Muzeului Kogălniceanu





duminică, 22 ianuarie 2017

O CARTE DESPRE OPTZECIȘTI


Gheorghe GRIGURCU 











          Daniel Corbu își așează ampla scriere închinată poeților optzeciști sub semnul a două concepte similar discutabile: generația și postmodernismul. Prețuirea în bloc a autorilor în chestiune pare din partea d-sale una entuziastă, afirmarea lor fiind socotită a fi nu mai puțin decît „cel mai spectaculos fenomen din literatura noastră de după al doilea război mondial”. Aceasta în pofida faptului că exegetul nu este insensibil la punctele vulnerabile ale „generației”, citînd mai la vale, aprobator, chiar opiniile noastre: „Ca orice postură gregară, generația tinde a-și elabora o retorică demagogică. Majoritatea proclamațiilor de generație au o notă jenantă prin exces. (…) Sub aspectul unei false protecții, personalitatea e redusă la condiția unui indice al unui colectiv, al unei unități dintr-o colonie (Balzac definea generația drept o dramă cu patruzeci de mii de personaje principale!). Din punct de vedere etic, cultul generației nu reprezintă altceva decît un conjuncturalism sui generis. Valorile modeste, pînă și nonvalorile sînt deseori înălțate în chip factice la rangul unor valori exponențiale. Valorile de rang mai înalt nu sînt oare jignite prin promiscuitatea unor încadrări accidentale?”. Așadar ar fi vorba în cazul de față mai curînd de o cutumă a clasificării decît de un criteriu de selecție valorică. Aceasta e, în perspectiva lui Daniel Corbu, suficient de generoasă cuprinzînd nu mai puțin de optzeci de nume. 
              Cît privește postmodernismul, e vorba de un termen extrem de mobil, cameleonic, cunoscînd aproape atîtea accepții cîți cercetători l-au utilizat, cum ar fi, între alții, Guy Scarpetta, John Barth, François Lyotard, Ihab Hassan, Gerald Graff, Gianni Vattimo, ca și, pe tărîm mioritic, semnatarii unui întreg număr din Caiete critice (nr.1- 2/1986) consacrat temei. Observație de bun simț a lui Daniel Corbu: „Concept generos, magnetic, dar aproape inoperabil, postmodernismul a creat la noi o harababură ideatică provocatoare de confuzii”. La ce ne-am putea totuși opri? La un sfîrșit al sfîrșitului în care post nu coincide cu anti, cum crede Vattimo? La un „paradox al viitorului”, cum socotește Lyotard, sau la „o veritabilă fatalitate a expresiei critice” conform lui Ihab Hassan, sau chiar la un „modernism fără modernitate”, în optica unui Virgil Nemoianu, în raport cu literele românești? Opiniile divergente, nu o dată antitetice, abundă. Uneori chiar sub aceeași semnătură și-n același text, cum se întîmplă cu Al. Mușina. Pe de-o parte: „Ne-am cam plictisit, să recunoaștem, de poezia oraculară. Zeul în numele căruia pretinde a vorbi nu există”. Pe de altă parte: „Sacrul nu dispare, ci se topește, se ascunde în profan. Sub crusta obișnuințelor, a rutinei și a cuvintelor uzate colcăie o lume mirifică de senzații și sentimente, o «realitate feerică»; poetul va descoperi (sau înscena) adevărate epifanii ale banalului”. Sîntem de părere, așa cum ne-am îngăduit a afirma și altădată, că ar fi nimerit să vedem în așa-zisul postmodernism un soi de clasicism al modernismului, implicînd o relație sincronică a tuturor atitudinilor și procedeelor sale. 
            Daniel Corbu pare a se apropia la rîndu-i de o opinie echilibrată, numind postmodernismul „un moment Babel al culturii noastre”, „o recuperare și o reseminare a clasicității și modernității”, „o pluralitate nesfîrșită a limbajelor”. Dovezi găsim cu ușurință. Numeroși autori au găsit cu cale a atribui postmodernismului trăsături „caracteristice” care se potrivesc însă întrutotul antecesorilor lor, moderniști sadea. Petru Poantă crede a putea diferenția optzecismul astfel: „Caracteristica esențială a (paradigmei) acestuia este: descoperă lumea odată cu descoperirea poemului, altfel spus, o scrie, nu o descrie sau, mai exact, lumea se scrie pe sine pe măsură ce poemul este elaborat”. Dar nu cumva aceasta e o trăsătură a modernismului pur și simplu? Iar următoarele cuvinte ale lui Ion Simuț nu cumva au o bătaie mai lungă decît cea a postmodernismului pe care-l au în vedere? „Generația ‘80 s-a afirmat pentru radicalism estetic, din necesitatea (sau calculul) de a-și impune originalitatea într-un mod frapant. Față de ceremoniile poetice anterioare, a lansat principiul unei largi deconvenționalizări a lirismului”. Daniel Corbu însuși îi vede pe optzeciști drept niște poeți exclusiv O carte despre optzeciști urbani: „Locul de desfășurare al faptelor poematice este orașul. (…) Cu această generație poetică putem spune fără rezerve că poezia română s-a citadinizat total”. Dar cu un Ilarie Voronca, cu un Tristan Tzara, cu un Gellu Naum etc. nu s-a întîmplat același fenomen? Sau despre producția lui Cristian Popescu: „Martorul faptelor realului este un personaj imaginar, asistent și complice, bufon sau tragic, perfect egal cu «hipocrit lecteur»” (sic!). Dar „martorul” unui Emil Botta, al unui Leonid Dimov, al unui M. Ivănescu n-ar fi unul similar? 
              Mai aproape de realitate ni se înfățișează următoarea fișă caracterologică a generației cu pricina în care contingențele cu poetica anterioară, inevitabile, nu apar scoase în prim-plan drept note ale inovației cu orice preț, în care aceasta nu e gonflată pînă la unicități inoportune: „La un sfîrșit de secol în care ritmurile se schimbaseră, pulsul vieții era altul, limbajul cotidian se îmbogățise prin tehnicizare, poezia nu putea să rămînă în urma vieții. Ea trebuia să adauge (și a adăugat) tradiției, printr-o nouă expresie poetică, o experiență umană nouă, o altă dimensiune a lumii lăuntrice. Poezia nu mai este văzută de către poeții generației ‘80 ca o imagine fictivă a realității, o aspirație spre ideal, ci  în căutările sale lirice, un neoexpresionist de forță, cititorul în marmoră, oracolul celest…”. Sau: „Adoptînd o formulă proprie a biografismului, precum și pedanteriile poemului baroc, poezia lui Gheorghe Vidican, în care coexistă diafanul cu elementul textual violent, este un univers original și magnetic”. 
              Alte caracterizări în schimb conturează cu o sensibilă exactitate profiluri autentice: „Industrios, Vinicius aruncă în text imagini șocante, deseori în contradicție, construind ritmuri de jazz, (…) vorbind în favoarea unei mitologii proprii. Prin imaginarul debordant, prin luxurianța textului, prin parodie și contrapunct, poetul aruncă în aer poemul liniar. Cît de receptată e această construcție poetică, se va vedea. Paul Vinicius însuși spune: «Frecventez imaginația, îmi excit dreptul de a plăsmui (uneori din nimic) lumea. De regulă, lumea stă cu spatele. Nu suportă descrierea»”. Sau: „Poet al singurătății, al absurdului existențial, trăitor într-o lume cu miracole împuținate, supusă degradării, ridicînd mainimicul la rang de categorie existențială, Ioan Moldovan este unul din poeții generației ‘80 la care admirăm cu entuziasm tarele singularității”. 
               Scrierea lui Daniel Corbu rămîne demnă de interes prin acolada sa cuprinzătoare, ca și prin problematica pe care o supune discuției și care astfel rămîne la ordinea zilei. 
                                     Daniel Corbu: Rostirea postmodernă – generația poetică ‘80 în literatura română, Ed. Princeps Multimedia,2014

duminică, 15 ianuarie 2017

Fotografii (6)


 Daniel Corbu şi Dorel Vişan



Daniel Corbu şi Gheorghe Grigurcu



Daniel Corbu şi Alex Ştefănescu


Daniel Corbu, confereţiind la Muzeul Unirii, Iaşi, 20015