duminică, 22 ianuarie 2017

O CARTE DESPRE OPTZECIȘTI


Gheorghe GRIGURCU 











          Daniel Corbu își așează ampla scriere închinată poeților optzeciști sub semnul a două concepte similar discutabile: generația și postmodernismul. Prețuirea în bloc a autorilor în chestiune pare din partea d-sale una entuziastă, afirmarea lor fiind socotită a fi nu mai puțin decît „cel mai spectaculos fenomen din literatura noastră de după al doilea război mondial”. Aceasta în pofida faptului că exegetul nu este insensibil la punctele vulnerabile ale „generației”, citînd mai la vale, aprobator, chiar opiniile noastre: „Ca orice postură gregară, generația tinde a-și elabora o retorică demagogică. Majoritatea proclamațiilor de generație au o notă jenantă prin exces. (…) Sub aspectul unei false protecții, personalitatea e redusă la condiția unui indice al unui colectiv, al unei unități dintr-o colonie (Balzac definea generația drept o dramă cu patruzeci de mii de personaje principale!). Din punct de vedere etic, cultul generației nu reprezintă altceva decît un conjuncturalism sui generis. Valorile modeste, pînă și nonvalorile sînt deseori înălțate în chip factice la rangul unor valori exponențiale. Valorile de rang mai înalt nu sînt oare jignite prin promiscuitatea unor încadrări accidentale?”. Așadar ar fi vorba în cazul de față mai curînd de o cutumă a clasificării decît de un criteriu de selecție valorică. Aceasta e, în perspectiva lui Daniel Corbu, suficient de generoasă cuprinzînd nu mai puțin de optzeci de nume. 
              Cît privește postmodernismul, e vorba de un termen extrem de mobil, cameleonic, cunoscînd aproape atîtea accepții cîți cercetători l-au utilizat, cum ar fi, între alții, Guy Scarpetta, John Barth, François Lyotard, Ihab Hassan, Gerald Graff, Gianni Vattimo, ca și, pe tărîm mioritic, semnatarii unui întreg număr din Caiete critice (nr.1- 2/1986) consacrat temei. Observație de bun simț a lui Daniel Corbu: „Concept generos, magnetic, dar aproape inoperabil, postmodernismul a creat la noi o harababură ideatică provocatoare de confuzii”. La ce ne-am putea totuși opri? La un sfîrșit al sfîrșitului în care post nu coincide cu anti, cum crede Vattimo? La un „paradox al viitorului”, cum socotește Lyotard, sau la „o veritabilă fatalitate a expresiei critice” conform lui Ihab Hassan, sau chiar la un „modernism fără modernitate”, în optica unui Virgil Nemoianu, în raport cu literele românești? Opiniile divergente, nu o dată antitetice, abundă. Uneori chiar sub aceeași semnătură și-n același text, cum se întîmplă cu Al. Mușina. Pe de-o parte: „Ne-am cam plictisit, să recunoaștem, de poezia oraculară. Zeul în numele căruia pretinde a vorbi nu există”. Pe de altă parte: „Sacrul nu dispare, ci se topește, se ascunde în profan. Sub crusta obișnuințelor, a rutinei și a cuvintelor uzate colcăie o lume mirifică de senzații și sentimente, o «realitate feerică»; poetul va descoperi (sau înscena) adevărate epifanii ale banalului”. Sîntem de părere, așa cum ne-am îngăduit a afirma și altădată, că ar fi nimerit să vedem în așa-zisul postmodernism un soi de clasicism al modernismului, implicînd o relație sincronică a tuturor atitudinilor și procedeelor sale. 
            Daniel Corbu pare a se apropia la rîndu-i de o opinie echilibrată, numind postmodernismul „un moment Babel al culturii noastre”, „o recuperare și o reseminare a clasicității și modernității”, „o pluralitate nesfîrșită a limbajelor”. Dovezi găsim cu ușurință. Numeroși autori au găsit cu cale a atribui postmodernismului trăsături „caracteristice” care se potrivesc însă întrutotul antecesorilor lor, moderniști sadea. Petru Poantă crede a putea diferenția optzecismul astfel: „Caracteristica esențială a (paradigmei) acestuia este: descoperă lumea odată cu descoperirea poemului, altfel spus, o scrie, nu o descrie sau, mai exact, lumea se scrie pe sine pe măsură ce poemul este elaborat”. Dar nu cumva aceasta e o trăsătură a modernismului pur și simplu? Iar următoarele cuvinte ale lui Ion Simuț nu cumva au o bătaie mai lungă decît cea a postmodernismului pe care-l au în vedere? „Generația ‘80 s-a afirmat pentru radicalism estetic, din necesitatea (sau calculul) de a-și impune originalitatea într-un mod frapant. Față de ceremoniile poetice anterioare, a lansat principiul unei largi deconvenționalizări a lirismului”. Daniel Corbu însuși îi vede pe optzeciști drept niște poeți exclusiv O carte despre optzeciști urbani: „Locul de desfășurare al faptelor poematice este orașul. (…) Cu această generație poetică putem spune fără rezerve că poezia română s-a citadinizat total”. Dar cu un Ilarie Voronca, cu un Tristan Tzara, cu un Gellu Naum etc. nu s-a întîmplat același fenomen? Sau despre producția lui Cristian Popescu: „Martorul faptelor realului este un personaj imaginar, asistent și complice, bufon sau tragic, perfect egal cu «hipocrit lecteur»” (sic!). Dar „martorul” unui Emil Botta, al unui Leonid Dimov, al unui M. Ivănescu n-ar fi unul similar? 
              Mai aproape de realitate ni se înfățișează următoarea fișă caracterologică a generației cu pricina în care contingențele cu poetica anterioară, inevitabile, nu apar scoase în prim-plan drept note ale inovației cu orice preț, în care aceasta nu e gonflată pînă la unicități inoportune: „La un sfîrșit de secol în care ritmurile se schimbaseră, pulsul vieții era altul, limbajul cotidian se îmbogățise prin tehnicizare, poezia nu putea să rămînă în urma vieții. Ea trebuia să adauge (și a adăugat) tradiției, printr-o nouă expresie poetică, o experiență umană nouă, o altă dimensiune a lumii lăuntrice. Poezia nu mai este văzută de către poeții generației ‘80 ca o imagine fictivă a realității, o aspirație spre ideal, ci  în căutările sale lirice, un neoexpresionist de forță, cititorul în marmoră, oracolul celest…”. Sau: „Adoptînd o formulă proprie a biografismului, precum și pedanteriile poemului baroc, poezia lui Gheorghe Vidican, în care coexistă diafanul cu elementul textual violent, este un univers original și magnetic”. 
              Alte caracterizări în schimb conturează cu o sensibilă exactitate profiluri autentice: „Industrios, Vinicius aruncă în text imagini șocante, deseori în contradicție, construind ritmuri de jazz, (…) vorbind în favoarea unei mitologii proprii. Prin imaginarul debordant, prin luxurianța textului, prin parodie și contrapunct, poetul aruncă în aer poemul liniar. Cît de receptată e această construcție poetică, se va vedea. Paul Vinicius însuși spune: «Frecventez imaginația, îmi excit dreptul de a plăsmui (uneori din nimic) lumea. De regulă, lumea stă cu spatele. Nu suportă descrierea»”. Sau: „Poet al singurătății, al absurdului existențial, trăitor într-o lume cu miracole împuținate, supusă degradării, ridicînd mainimicul la rang de categorie existențială, Ioan Moldovan este unul din poeții generației ‘80 la care admirăm cu entuziasm tarele singularității”. 
               Scrierea lui Daniel Corbu rămîne demnă de interes prin acolada sa cuprinzătoare, ca și prin problematica pe care o supune discuției și care astfel rămîne la ordinea zilei. 
                                     Daniel Corbu: Rostirea postmodernă – generația poetică ‘80 în literatura română, Ed. Princeps Multimedia,2014

duminică, 15 ianuarie 2017

Fotografii (6)


 Daniel Corbu şi Dorel Vişan



Daniel Corbu şi Gheorghe Grigurcu



Daniel Corbu şi Alex Ştefănescu


Daniel Corbu, confereţiind la Muzeul Unirii, Iaşi, 20015

miercuri, 26 octombrie 2016

Geo Dumitrescu -Poezia concretismului cotidian




 Poet al gesturilor concret cotidiene, declarat antiliric şi antipoetic, Geo Dumitrescu s-a născut la Bucureşti (1920), unde-şi urmează studiile, absolvind în 1941 Facultatea de Filozofie şi Litere. Debutează la 19 ani în revista Cadran, iar editorial cu volumul Aritmetică (1941). Pînă la căderea cortinei de fier reuşeşte să mai publice o carte de poeme, Libertatea de a trage cu puşca (1946). Hiatusul care a urmat pînă în 1966, cînd publică Nevoia de cercuri, s-a datorat refuzului categoric a realismului socialist, a comenzii sociale derizorii şi compromiţătoare.
  Nu ştiu cît a contat faptul că s-a trezit, adolescent, în plin avangardism, dar sunt sigur că poezia unui nonconformist visceral şi a unui persiflator de clişee de tipul lui Geo Dumitrescu nu putea să arate altfel. Demitizarea face parte din programul să liric. În ultimul poem al cărţii Libertatea de a trage cu puşca, poetul anunţă întoarcerea la simple certitudini: “Doamne, ce bine e să ai certitudini!/ Sînt lucruri care-ţi vin mai frumos decît hainele/ noi, decît propria-ţi piele,/ sînt mai utile decît umbrella, sau invenţia tiparului -/ călduroase, intime şi protectoare ca nişte perdele.// Sînt aproape douăzecui de veacuri de cînd caut,/ de cînd caut, împreună cu amicii mei, mereu,/ dar pînă astăzi eu n-am găsit nici o certitudine/ în afară de cele patru picioare ale patului meu.”
 După cum se poate observa, la Geo Dumitrescu comunicarea în poem, lipsită de orice solemnitate, este de o directeţe cuceritoare, aici ceremonialul livresc, convenţional nu are căutare, poetul probînd parcă metafora lipsei de metaforă. Iată poemul Streaşină: “Treceţi” ne zise Cel-din-Amănunt/ voi curge peste voi ca o spumoasă veste/ şi vă voi dărui cite-o trăsură/ cu şase cai, şi-n paranteze supple,/ înalte, aproape transparente,/ vă voi adăposti,/ ca pe o scumpă taină volatilă...// O, treceţi, treceţi repede, nepreţuiţii mei/ nepoţi, nerude, neduşmani,/ mai repede, vă rog, şi nu uitaţi/ că pururea vă-ndemn, cu tulburare,/ din toată inima, în latineşte, să creşteţi cît mai mari/ şi să zburaţi în voie,/ cu şase cai/ şi cît vedeţi cu ochii,/ în paranteze-nalte, de argint/ şi cît pe-aci de transparente”. Poeme ca Scelerata concupiscenţă, Problema spinoasă a nopţilor, Balada corăbiilor de piatră şi multe altele pot fi citate în acest sens.
 Poezia lui Geo Dumitrescu e seducătoare şi de nealterată actualitate şi azi prin ironia şi fronda conţinute, prin frazarea simplă ce însoţeşte patosul demitizant şi, desigur, prin transformarea limbajului străzii în poezie cotidiană. Din acest punct de vedere îl considerăm pe Geo Dumitrescu un premergător al optzecismului.

Daniel CORBU

joi, 22 septembrie 2016

Manualul bunului singuratic şi Evanghelia după Corbu



Daniel Corbu apare în volumul „Manualul bunului singuratic” în ipostaza unui condamnat la poezie pe viaţă, în spaţiul dintre patru pereţi, locul claustrării fiinţei şi al sufletului. Parcurgând opera autorului, care foloseşte „aceleaşi metode clasice de sinucidere” cu ajutorul condeiului stilizator, cititorul ia parte la „apocalipsa fiecărei zile”, într-o odisee interioară, lucidă, în care imaginaţia se împleteşte cu realitatea crudă în care se găseşte omul-poet. Să fie viaţa numai o poveste la sfârşitul căreia rămâne doar întrebarea: „de ce moarte, de ce?” Să fie lumea plină de „zei tocmiţi cu ora / pentru umilinţa noastră?”
Poetul este în acelaşi timp clarvăzător şi sceptic, aparent debusolat de marea lucrare a lui Dumnezeu şi de inevitabila întâlnire cu bătrâna doamnă, moartea. Pentru el „gândul este uneori o maşină de proliferare a fricii: în faţa morţii suntem singuri ca un pumn / de omăt.”
Totul începe atunci când nu mai e nimic de zis, când dragostea se estompează odată cu „sărutul lamelor subţiri”, degenerând într-o linişte claustrofobă. Poetul pare „să fi murit în mai multe trupuri deodată, cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara / îngerii dorm / prietenii îmbătrânesc în fotografii.” Poetul îşi conştientizează neputinţa în faţa timpului, în faţa morţii, chemându-şi fratele Abel, „de care nu-l leagă decât un cântec de moarte.” Singurul zeu palpabil este cel care „cade obosit în fiecare seară pe pagini.”
Fiecare om îşi află destinul acolo unde paşii deznădejdii îl poartă. Autorul „pleacă să cucerească lumea cu un braţ de metafore”, chiar dacă „poezia e haosul condamnat la visare”, chiar dacă „pe câmpul de luptă doar moartea cucereşte stindarde.”
Fiecare oglindă este o uşă închisă”, revelaţie plină de tragism a închiderii în sine. Purgatoriul poetului este mental, alături de discipolii suferinţei, cei care i-au marcat definitiv existenţa şi cu ajutorul cărora încearcă să-şi găsească propria identitate. Nici muzele sale nu scapă de implacabilul destin: „trec femeile ca nişte râuri spre moarte.”
Poetul este neîncăpător în propria sa viaţă, gândurile sale lovesc ziduri după ziduri, ca într-un joc de domino. El se revoltă „privind în ochii divinei absenţe: nu sunt pregătit pentru atâta moarte.”
Evocarea părintească face trimitere tot la trista fericire a poetului, lumea cărţilor sale: „Fericirea ta de om singur, rătăcind printre biblioteci / mă sperie, spune mama sa. Sau vocea tatei: Fiule / într-o lume fără aripi / trebuie să dai din mâini / şi din picioare.”
Poetul conştientizează că viaţa este o bătălie pierdută şi singura sa consolare este că în drum spre eternitate „rămâne întotdeauna o clipă pe care-o cutreierăm singuri.”
Manualul bunului singuratic este o biblie a suferinţei. Autorul este prizonierul propriilor sentimente, el „zace în inima sa ca într-o închisoare de flori.” Dumnezeu este doar o fotografie. „Singurii zei sunt îngropaţi în spatele casei sale.” Omul-poet „se naşte zilnic de la stânga la dreapta, aranjând documentele haosului.” Cine ştie, „poate chiar în sângele său vor construi labirintul.” Constată că nici „nu ne trebuie atât pământ ca să fim fericiţi.” Şi se pierde în nimicnicie, „vorbele sale trecând ca spuma mării prin gura înecatului.”
Ar mai fi multe de zis pe marginea volumului „Manualul bunului singuratic”, apărut la editura Princeps Edit în anul 2005. Vă rămâne dumneavoastră să descoperiţi autorul şi opera (lumea) sa fascinantă.
Catalogat de unii optzecist, de alţii postmodern, Daniel Corbu trece cu nonşalanţă peste (şi prin) valurile curentelor literare, aidoma unui Caron al poeziei. Nu, nu! Nu este nici elaborat şi nici „învăţător”, în ciuda „Manualului bunului singuratic” sau a volumului „Evanghelia după Corbu şi alte poeme”, pe care l-a declarat drept bun comun la Editura Princeps Edit în anul 2006. Este oracular, dar stenic prin greutatea/gravitatea cuvântului, uneori radiografiază societatea, expunându-i scheletul hidos la lumina revelaţiei poetice, alteori cuvintele sale ascuţite fac incizii adânci, prin umbrarele conştiinţei şi ale spiritului. Să-i spunem poetul justiţiar cu „corbul” pe umăr, „corbul” fiind spiritul liber şi imaginaţia.
Oprit la jumătatea drumului precum mâna lui Avraam la uciderea fiului”, poetul aşteaptă în zadar „veşti noi de la pasărea oarbă Dali”. Unde este gloria, unde sunt amintirile, unde este „sufletul aruncat în trup ca regele într-un umbros sarcofag”? Relevante versuri ale decepţiei. Ce mare nedreptate să fii sacerdotul propriului cult!
Care sunt satisfacţiile? Poetul mărturiseşte că „va aştepta metafora să-i intre ca târfele în aşternuturi…” Ce suntem noi, care este destinul nostru şi care este istoria prin care ne perindăm? Poetul mărturiseşte din nou: „All Right”, „istoria poate sta şi-n cap şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile”.
Acelaşi motiv al sacrificiului prin cuvânt se regăseşte şi la Daniel Corbu, „el urcă mereu o Golgotă plină de cruci şi foi de papirus”. De ce? Pentru ca ceilalţi să vadă „hârşîitul tancurilor şi al programelor Microsoft”, „pentru ca ceilalţi să vadă liniştiţi hemovitul popoarelor”, „războiul rece sau cald dintre zornăitul tălpilor goale”.
Moartea este o temă majoră invocată în foarte multe poeme. Moartea este „singura instituţie care mai impune respect”, cu toate că „moartea de care-mi vorbeşti greşeşte mereu”. În ciuda acestor greşeli, autorul ne îndeamnă la aducere-aminte, „să nu-l uităm niciodată pe cel care îşi are mormântul în mare”.
Toată această pledoarie despre moarte se face din perspectiva omului singur. Dar, spune poetul într-o bijuterie aforistică (şi parcă vrând a-l contrazice pe Nietzsche): „…alteori singurătatea are mireasma unui Dumnezeu fericit”. Da, spune el, un Dumnezeu fericit, dar care (evocând fatalitatea), „nu poate corecta şpalţurile greşitei tale vieţi” şi „stă singur ca o uşă săpată în ziduri”. Iar dragostea, atât de frumos dedicată nemuritoarei Lenor, este „o bocceluţă de şoapte”.
Crezul este esenţial. În discursul său cu domnul Kafka, cu aceeaşi măiestrie aforistică, întâlnită uneori şi în filosofia blagiană, autorul declară: „lucrul în care nimeni nu crede se-nfometează în sine”.
Poezia lui Daniel Corbu este aceea a marilor valori. Ea aşteaptă să fie descoperită de cei care încă n-au orbit din pricina luminii reflectoarelor contemporane, de cei care speră, „ca în coliba lor să coboare, din când în când, zeii”. Şi, după cum ne sugerează autorul, să credem că „speranţa-i în spiritul spiritului”.



Ionuţ Caragea

sâmbătă, 6 august 2016

Cu Cezar Ivănescu dincoace şi dincolo de Styx



În ziua de 6 august, Cezar Ivănescu ar fi împlinit șaptezeci și cinci de ani. S-au împlinit, de asemenea, șapte ani de la trecerea sa la poporul stelelor. Fugit irreparabile tempus!, spunea, pentru noi toți, Virgilius. Stau deseori și mă reculeg la mormîntul său din cimitirul ,,Eternitatea” din Iași, în timp ce în minte îmi vin, ca și acum, momentele și întîmplările care mi-au adus apropierea de acest mare, original, sfîșietor poet de limbă română: dintr-un octombrie 1980, pe cînd eram student la Universitatea din București și i-am încredințat un grupaj de versuri pentru revista ,,Luceafărul”, unde era redactor și pînă în aprilie 2008, înainte cu trei zile de la misteriosul accident, cînd m-a invitat în biroul său de director al editurii ,,Junimea”, parcă pentru întîlnirea de adio. Era un apărător al dreptății, al valorii și al demnității scriitoricești ca nimeni altul. Și mărturisesc, cu mîna pe inimă, că n-am cunoscut om care să trăiască cu atîta pasiune atît iubirea cît și ura venită din sentimental dreptății, precum Cezar Ivănescu.
L-am cunoscut pe Cezar Ivănescu (căruia i-am spus mereu Don Cezar, cum îi plăcea Domniei Sale) imediat după publicarea Bibliei lirice numită ,,La Baaad”, carte care dezvoltă extraordinare și originale energii lirice și care l-a impus total în poezia românească. Doina, Rosarium și cărțile Muzeonului, pînă la Sutrele muțeniei, aveau să întregească o construcție lirică de neclintit, care-l înfățișează ca pe unul dintre cei mai mari poeți tragici ai secolului european douăzeci.
Venind în linia lirică metafizică moldavă, linia de aur a poeziei române, Cezar Ivănescu este cel mai aproape de Eminescu dintre poeții generației șaizeciste. Cum se poate observa, poezia sa e o poezie nesofisticată, fără franjuri și dantele, o poezie a fondului ancestral, a cântecului primordial. Specialiștii în textul liric, criticii literari în speță, ar putea urmări la Cezar Ivănescu muzica, revelația, ecoul. Cuvintele întrerupte, rostirea sugrumată în stilul vechilor incantații se dezlănțuie autentic, parcă sub forța unei magii, a unui extaz. Rafinamentul lingvistic, construcția originală și spectacolul ideatic al poemului cuceresc lectorul din prima clipă. Pe de altă parte, oricine își poate da seama că Cezar Ivănescu e încă unul dintre poeții pentru care a scrie fără inspirație e un păcat, o lipsă de bun simț.
Prin minte îmi trec în acest moment multe întâmplări, dialoguri, adevărate divanuri la București, la Bojdeuca țicăoană, la Pogor, la Bolta Rece sau la Junimea, cu Don Cezar ca magistru, adică maestru de ceremonii. Întâmplări ce nu se pot povesti în spațiul parcimonios al unei tablete. Mulți din cei care-au fost de față vor povesti. Poate altfel. Deh, fiecare cu Cezarul lui!
            Acum, cînd poetul a plecat prin satele cerului (îl vom ajunge repede din urmă!), cel mai mare omagiu adus lui Cezar Ivănescu, care a trăit numai pentru literatură, este să-l citim și să-i sărbătorim creația.

Daniel CORBU