duminică, 15 ianuarie 2017

Fotografii (6)


 Daniel Corbu şi Dorel Vişan



Daniel Corbu şi Gheorghe Grigurcu



Daniel Corbu şi Alex Ştefănescu


Daniel Corbu, confereţiind la Muzeul Unirii, Iaşi, 20015

miercuri, 26 octombrie 2016

Geo Dumitrescu -Poezia concretismului cotidian




 Poet al gesturilor concret cotidiene, declarat antiliric şi antipoetic, Geo Dumitrescu s-a născut la Bucureşti (1920), unde-şi urmează studiile, absolvind în 1941 Facultatea de Filozofie şi Litere. Debutează la 19 ani în revista Cadran, iar editorial cu volumul Aritmetică (1941). Pînă la căderea cortinei de fier reuşeşte să mai publice o carte de poeme, Libertatea de a trage cu puşca (1946). Hiatusul care a urmat pînă în 1966, cînd publică Nevoia de cercuri, s-a datorat refuzului categoric a realismului socialist, a comenzii sociale derizorii şi compromiţătoare.
  Nu ştiu cît a contat faptul că s-a trezit, adolescent, în plin avangardism, dar sunt sigur că poezia unui nonconformist visceral şi a unui persiflator de clişee de tipul lui Geo Dumitrescu nu putea să arate altfel. Demitizarea face parte din programul să liric. În ultimul poem al cărţii Libertatea de a trage cu puşca, poetul anunţă întoarcerea la simple certitudini: “Doamne, ce bine e să ai certitudini!/ Sînt lucruri care-ţi vin mai frumos decît hainele/ noi, decît propria-ţi piele,/ sînt mai utile decît umbrella, sau invenţia tiparului -/ călduroase, intime şi protectoare ca nişte perdele.// Sînt aproape douăzecui de veacuri de cînd caut,/ de cînd caut, împreună cu amicii mei, mereu,/ dar pînă astăzi eu n-am găsit nici o certitudine/ în afară de cele patru picioare ale patului meu.”
 După cum se poate observa, la Geo Dumitrescu comunicarea în poem, lipsită de orice solemnitate, este de o directeţe cuceritoare, aici ceremonialul livresc, convenţional nu are căutare, poetul probînd parcă metafora lipsei de metaforă. Iată poemul Streaşină: “Treceţi” ne zise Cel-din-Amănunt/ voi curge peste voi ca o spumoasă veste/ şi vă voi dărui cite-o trăsură/ cu şase cai, şi-n paranteze supple,/ înalte, aproape transparente,/ vă voi adăposti,/ ca pe o scumpă taină volatilă...// O, treceţi, treceţi repede, nepreţuiţii mei/ nepoţi, nerude, neduşmani,/ mai repede, vă rog, şi nu uitaţi/ că pururea vă-ndemn, cu tulburare,/ din toată inima, în latineşte, să creşteţi cît mai mari/ şi să zburaţi în voie,/ cu şase cai/ şi cît vedeţi cu ochii,/ în paranteze-nalte, de argint/ şi cît pe-aci de transparente”. Poeme ca Scelerata concupiscenţă, Problema spinoasă a nopţilor, Balada corăbiilor de piatră şi multe altele pot fi citate în acest sens.
 Poezia lui Geo Dumitrescu e seducătoare şi de nealterată actualitate şi azi prin ironia şi fronda conţinute, prin frazarea simplă ce însoţeşte patosul demitizant şi, desigur, prin transformarea limbajului străzii în poezie cotidiană. Din acest punct de vedere îl considerăm pe Geo Dumitrescu un premergător al optzecismului.

Daniel CORBU

joi, 22 septembrie 2016

Manualul bunului singuratic şi Evanghelia după Corbu



Daniel Corbu apare în volumul „Manualul bunului singuratic” în ipostaza unui condamnat la poezie pe viaţă, în spaţiul dintre patru pereţi, locul claustrării fiinţei şi al sufletului. Parcurgând opera autorului, care foloseşte „aceleaşi metode clasice de sinucidere” cu ajutorul condeiului stilizator, cititorul ia parte la „apocalipsa fiecărei zile”, într-o odisee interioară, lucidă, în care imaginaţia se împleteşte cu realitatea crudă în care se găseşte omul-poet. Să fie viaţa numai o poveste la sfârşitul căreia rămâne doar întrebarea: „de ce moarte, de ce?” Să fie lumea plină de „zei tocmiţi cu ora / pentru umilinţa noastră?”
Poetul este în acelaşi timp clarvăzător şi sceptic, aparent debusolat de marea lucrare a lui Dumnezeu şi de inevitabila întâlnire cu bătrâna doamnă, moartea. Pentru el „gândul este uneori o maşină de proliferare a fricii: în faţa morţii suntem singuri ca un pumn / de omăt.”
Totul începe atunci când nu mai e nimic de zis, când dragostea se estompează odată cu „sărutul lamelor subţiri”, degenerând într-o linişte claustrofobă. Poetul pare „să fi murit în mai multe trupuri deodată, cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara / îngerii dorm / prietenii îmbătrânesc în fotografii.” Poetul îşi conştientizează neputinţa în faţa timpului, în faţa morţii, chemându-şi fratele Abel, „de care nu-l leagă decât un cântec de moarte.” Singurul zeu palpabil este cel care „cade obosit în fiecare seară pe pagini.”
Fiecare om îşi află destinul acolo unde paşii deznădejdii îl poartă. Autorul „pleacă să cucerească lumea cu un braţ de metafore”, chiar dacă „poezia e haosul condamnat la visare”, chiar dacă „pe câmpul de luptă doar moartea cucereşte stindarde.”
Fiecare oglindă este o uşă închisă”, revelaţie plină de tragism a închiderii în sine. Purgatoriul poetului este mental, alături de discipolii suferinţei, cei care i-au marcat definitiv existenţa şi cu ajutorul cărora încearcă să-şi găsească propria identitate. Nici muzele sale nu scapă de implacabilul destin: „trec femeile ca nişte râuri spre moarte.”
Poetul este neîncăpător în propria sa viaţă, gândurile sale lovesc ziduri după ziduri, ca într-un joc de domino. El se revoltă „privind în ochii divinei absenţe: nu sunt pregătit pentru atâta moarte.”
Evocarea părintească face trimitere tot la trista fericire a poetului, lumea cărţilor sale: „Fericirea ta de om singur, rătăcind printre biblioteci / mă sperie, spune mama sa. Sau vocea tatei: Fiule / într-o lume fără aripi / trebuie să dai din mâini / şi din picioare.”
Poetul conştientizează că viaţa este o bătălie pierdută şi singura sa consolare este că în drum spre eternitate „rămâne întotdeauna o clipă pe care-o cutreierăm singuri.”
Manualul bunului singuratic este o biblie a suferinţei. Autorul este prizonierul propriilor sentimente, el „zace în inima sa ca într-o închisoare de flori.” Dumnezeu este doar o fotografie. „Singurii zei sunt îngropaţi în spatele casei sale.” Omul-poet „se naşte zilnic de la stânga la dreapta, aranjând documentele haosului.” Cine ştie, „poate chiar în sângele său vor construi labirintul.” Constată că nici „nu ne trebuie atât pământ ca să fim fericiţi.” Şi se pierde în nimicnicie, „vorbele sale trecând ca spuma mării prin gura înecatului.”
Ar mai fi multe de zis pe marginea volumului „Manualul bunului singuratic”, apărut la editura Princeps Edit în anul 2005. Vă rămâne dumneavoastră să descoperiţi autorul şi opera (lumea) sa fascinantă.
Catalogat de unii optzecist, de alţii postmodern, Daniel Corbu trece cu nonşalanţă peste (şi prin) valurile curentelor literare, aidoma unui Caron al poeziei. Nu, nu! Nu este nici elaborat şi nici „învăţător”, în ciuda „Manualului bunului singuratic” sau a volumului „Evanghelia după Corbu şi alte poeme”, pe care l-a declarat drept bun comun la Editura Princeps Edit în anul 2006. Este oracular, dar stenic prin greutatea/gravitatea cuvântului, uneori radiografiază societatea, expunându-i scheletul hidos la lumina revelaţiei poetice, alteori cuvintele sale ascuţite fac incizii adânci, prin umbrarele conştiinţei şi ale spiritului. Să-i spunem poetul justiţiar cu „corbul” pe umăr, „corbul” fiind spiritul liber şi imaginaţia.
Oprit la jumătatea drumului precum mâna lui Avraam la uciderea fiului”, poetul aşteaptă în zadar „veşti noi de la pasărea oarbă Dali”. Unde este gloria, unde sunt amintirile, unde este „sufletul aruncat în trup ca regele într-un umbros sarcofag”? Relevante versuri ale decepţiei. Ce mare nedreptate să fii sacerdotul propriului cult!
Care sunt satisfacţiile? Poetul mărturiseşte că „va aştepta metafora să-i intre ca târfele în aşternuturi…” Ce suntem noi, care este destinul nostru şi care este istoria prin care ne perindăm? Poetul mărturiseşte din nou: „All Right”, „istoria poate sta şi-n cap şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile”.
Acelaşi motiv al sacrificiului prin cuvânt se regăseşte şi la Daniel Corbu, „el urcă mereu o Golgotă plină de cruci şi foi de papirus”. De ce? Pentru ca ceilalţi să vadă „hârşîitul tancurilor şi al programelor Microsoft”, „pentru ca ceilalţi să vadă liniştiţi hemovitul popoarelor”, „războiul rece sau cald dintre zornăitul tălpilor goale”.
Moartea este o temă majoră invocată în foarte multe poeme. Moartea este „singura instituţie care mai impune respect”, cu toate că „moartea de care-mi vorbeşti greşeşte mereu”. În ciuda acestor greşeli, autorul ne îndeamnă la aducere-aminte, „să nu-l uităm niciodată pe cel care îşi are mormântul în mare”.
Toată această pledoarie despre moarte se face din perspectiva omului singur. Dar, spune poetul într-o bijuterie aforistică (şi parcă vrând a-l contrazice pe Nietzsche): „…alteori singurătatea are mireasma unui Dumnezeu fericit”. Da, spune el, un Dumnezeu fericit, dar care (evocând fatalitatea), „nu poate corecta şpalţurile greşitei tale vieţi” şi „stă singur ca o uşă săpată în ziduri”. Iar dragostea, atât de frumos dedicată nemuritoarei Lenor, este „o bocceluţă de şoapte”.
Crezul este esenţial. În discursul său cu domnul Kafka, cu aceeaşi măiestrie aforistică, întâlnită uneori şi în filosofia blagiană, autorul declară: „lucrul în care nimeni nu crede se-nfometează în sine”.
Poezia lui Daniel Corbu este aceea a marilor valori. Ea aşteaptă să fie descoperită de cei care încă n-au orbit din pricina luminii reflectoarelor contemporane, de cei care speră, „ca în coliba lor să coboare, din când în când, zeii”. Şi, după cum ne sugerează autorul, să credem că „speranţa-i în spiritul spiritului”.



Ionuţ Caragea

sâmbătă, 6 august 2016

Cu Cezar Ivănescu dincoace şi dincolo de Styx



În ziua de 6 august, Cezar Ivănescu ar fi împlinit șaptezeci și cinci de ani. S-au împlinit, de asemenea, șapte ani de la trecerea sa la poporul stelelor. Fugit irreparabile tempus!, spunea, pentru noi toți, Virgilius. Stau deseori și mă reculeg la mormîntul său din cimitirul ,,Eternitatea” din Iași, în timp ce în minte îmi vin, ca și acum, momentele și întîmplările care mi-au adus apropierea de acest mare, original, sfîșietor poet de limbă română: dintr-un octombrie 1980, pe cînd eram student la Universitatea din București și i-am încredințat un grupaj de versuri pentru revista ,,Luceafărul”, unde era redactor și pînă în aprilie 2008, înainte cu trei zile de la misteriosul accident, cînd m-a invitat în biroul său de director al editurii ,,Junimea”, parcă pentru întîlnirea de adio. Era un apărător al dreptății, al valorii și al demnității scriitoricești ca nimeni altul. Și mărturisesc, cu mîna pe inimă, că n-am cunoscut om care să trăiască cu atîta pasiune atît iubirea cît și ura venită din sentimental dreptății, precum Cezar Ivănescu.
L-am cunoscut pe Cezar Ivănescu (căruia i-am spus mereu Don Cezar, cum îi plăcea Domniei Sale) imediat după publicarea Bibliei lirice numită ,,La Baaad”, carte care dezvoltă extraordinare și originale energii lirice și care l-a impus total în poezia românească. Doina, Rosarium și cărțile Muzeonului, pînă la Sutrele muțeniei, aveau să întregească o construcție lirică de neclintit, care-l înfățișează ca pe unul dintre cei mai mari poeți tragici ai secolului european douăzeci.
Venind în linia lirică metafizică moldavă, linia de aur a poeziei române, Cezar Ivănescu este cel mai aproape de Eminescu dintre poeții generației șaizeciste. Cum se poate observa, poezia sa e o poezie nesofisticată, fără franjuri și dantele, o poezie a fondului ancestral, a cântecului primordial. Specialiștii în textul liric, criticii literari în speță, ar putea urmări la Cezar Ivănescu muzica, revelația, ecoul. Cuvintele întrerupte, rostirea sugrumată în stilul vechilor incantații se dezlănțuie autentic, parcă sub forța unei magii, a unui extaz. Rafinamentul lingvistic, construcția originală și spectacolul ideatic al poemului cuceresc lectorul din prima clipă. Pe de altă parte, oricine își poate da seama că Cezar Ivănescu e încă unul dintre poeții pentru care a scrie fără inspirație e un păcat, o lipsă de bun simț.
Prin minte îmi trec în acest moment multe întâmplări, dialoguri, adevărate divanuri la București, la Bojdeuca țicăoană, la Pogor, la Bolta Rece sau la Junimea, cu Don Cezar ca magistru, adică maestru de ceremonii. Întâmplări ce nu se pot povesti în spațiul parcimonios al unei tablete. Mulți din cei care-au fost de față vor povesti. Poate altfel. Deh, fiecare cu Cezarul lui!
            Acum, cînd poetul a plecat prin satele cerului (îl vom ajunge repede din urmă!), cel mai mare omagiu adus lui Cezar Ivănescu, care a trăit numai pentru literatură, este să-l citim și să-i sărbătorim creația.

Daniel CORBU

joi, 4 august 2016

Daniel Corbu și poezia sa rituos-oraculară


   Apărută în condiții grafice deosebite, noua carte de poeme inedite , Ferestrele oarbe, a lui Daniel Corbu poate constitui, cu siguranță un eveniment editorial al acestui an. Nevindecata rană pe care o poartă cu sine poetul, își dezvăluie taina, dar și ceremonia ce se pot decoda din aceste ferestre oarbe, carte în care el reușește, atât de bine,  să se exprime pe sine, chiar după ce Don Quijote învinsese morile de vânt/ ale Europei/ iar Hamlet își dădea obștescul sfârșit/ anunțând doritorii de breaking news/ că mereu e ceva putred în Danemarca. Poezia rituos-oraculară, aproape de un șamanism bine temperat dar aproape mereu uzitat, pe care o cultivă cu obstinație, Daniel Corbu transmite cititorului o stare de spirit deosebită, o stare nu prea des întâlnită în poezia noastră modernă, în care ai sentimental că ești tot mai cucerit de rafturile bibliotecii și, din când în când, câte o carte, parcă pentru a-ți atrage atenția, cade din raft (Vezi poemul Îngerul Gabriel, în care cartea lui Gabriel Garcia Marquez nu este decât pretextul că se află într-un plin veac de singurătate, și că nimic nu este întâmplător pe acestă lume, lăsând să se înțeleagă că în această stare are tot dreptul de a fi, ceea ce trebuie să fie poetul într-o lume retrasă, adică Șamanul.)  El, poetul, oficiază, în fiecare poem, un ritual de supunere și de mediere cu lumea livrescă, de dialog cu sinele prin intermediul personajelor la care face trimitere, lume pe care o domină și o supune, aducând-o drept dar cititorului, ca și cum i-ar aduce un dar zeiței  Poezia, de fiecare dată, o jertfă să-i capete bunăvoința. Retorismul pe care îl practică, ne face să credem că fiecare poem pe care îl scrie este un adevărat ritual, iar el se pregătește din timp să se adreseze cititorului într-o anumită ținută de gală. Există în poemele lui Daniel Corbu ceea ce exista în poezia poeților de la începuturile literaturii, dorința de a tămădui suflete cu acest miraculous leac numit cuvânt.
 Poezia intimist-intelectualistă a lui Daniel Corbu este ca un arc peste poezia optzecistă, trecând, așa precum corabia  lui Noe, spre muntele Ararat, acolo unde încearcă să fixeze lumea pe care urmează să o salveze. Pe acest munte, el știe că se află oul de gheață, care nu este altceva decât poezia în stare pură, protejată de aerul rarefiat, gata să se ofere cititorului. Acolo se află chiar inima reginei pe care o invocă Daniel Corbu, pe care o provoacă să i se arate ca într-un joc de șah orb, jucat de nimeni altcineva, decât cu Homer, în duminica pedepselor. Multe dintre poemele din această carte, poetul le dedică unor confrați, cu care are un fel de dialog mut, răspunzând, orb și surd, unor provocări, cum se întâmplă în Înălțarea și decăderea unui distrugător de totemuri, poem dedicat lui Călin Ciuborari, unde clamează: Orice ai spune nu e de-ajuns!...Ai putea petrece o viață la capătul frânghiei/ răstălmăcind profeția unui cuvânt. 
Deși în poemele din această carte, Ferestrele oarbe, șahul e orb, poetul e orb ( există un poem numit Evanghelia după Corbu în care este citat Homer, și de aceea cred că mai nimerit ar fi fost ca acest poem să se intituleze Evanghelia după Orbu) dar, în acest angrenaj, sigur, cititorul nu este surd și mai ales orb. Pentru el lumea șamanică pe care o devoalează Daniel Corbu și la care se face părtaș atunci când poetul se află în plină ceremonie, este o lume a sentimentelor primare în care răzbat ecouri din cărțile  de la facerea lumii. Ferestrele oarbe ale Daniel Corbu, protejează o bibliotecă arsă, din a cărui cenușă, el construiește, cu ajutorul memoriei, asemenea pictorului anonim chinez, cel care a reconstituit, din memoria colectivă, un muzeu cu 20.000 de tablouri dispărute, construiește universuri care se suprapun și se amestecă într-un mare creuzet. Cu tenacitate și răbdare, cuvintele se întrupează și paginile bibliotecii de cenușă capătă consistență, devenind instrumente de lucru în acest ceremonial al cenușii așa cum este ceremonialul ceaiului. Practicând invocația și mai ales acel ritual șamanic, Daniel Corbu se află ca în fața unui fenomen mistic, în care gesturile încearcă să încrusteze ceva pe dantela unei furtuni. El știe că poetul este de fapt, un șoarece bătrân de bibliotecă și că șoarecii timpului, cu care poetul intră în concurență, rod fără-ncetare, căci, libertatea de-afară e plină de ziduri. Ceea ce spunea Carl Sandburg că Poezia este un animal marin care merge pe uscat și ar vrea să zboare se potrivește aproape perfect cu modul cum Daniel Corbu își construiește poezia ca discurs liric. Poezie de ceremonial, în care poetul este și regizor dar și actor principal, în care îngerii îl descriu cu o precizie de ceasornicar tocmai atunci când: Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu/ mult prea ocupatele celule…/ care îl anunțau de pierderea clasicei demnități. Sigur că este, în fond, o joacă și o dorință de a clama bunăvoința semenilor și mai ales a cititorului de poezie, cel care: De un timp vor să le ghicesc viitorul/ dar de fiecare dată uită/ că în el se ascunde și moartea. Cu fiecare poem din această carte, poetul Daniel Corbu săvârșește un ritual de trecere de la viață la moarte și invers, pentru că fiecare poem este un discurs despre viață. 
Despre poezia sa Gheorghe Grigurcu spune: Luptând cu poezia precum Iacob cu îngerul, Daniel Corbu rămâne stăpân pe ființa sa, care-l ajută să privească lumea prin mai multe răni deodată, textuale  ca și existente, iar Adrian Dinu Rachieru consideră că: În epoca ingineriei textuale, Daniel Corbu se reîntoarce întremat la izvoare.  Cred că poezia lui Daniel Corbu se adapă chiar din izvoarele Poeziei și așa cum se spune este un poet născut iar nu făcut. 

EMILIAN MARCU