joi, 8 martie 2018

Fotografii, 2017


La Cernăuţi




La Cernăuţi, împreună cu poetul prieten Vasile Tarîţeanu



Actorul Dorel Vişan şi poetul Daniel Corbu, acelaşi gând curat întru Eminescu



Cu Mioara Bahna, la redacţia revistei FEED BACK



Cu tineri poeţi la Galaţi



In camera de lucru de la Neamţ



Daniel Corbu-Un colţ din camera de lucru



Daniel Corbu, Nicolae Tzone si Ion Mircea la Gaudeamus, nov. 2017



Aurelian Silvestru si Daniel Corbu, Chisinau


Viorel Boldis si Daniel Corbu



Aurel Rau si Daniel Corbu

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Cu Cezar Ivănescu pe străzile imperiale ale Poeziei



   


    

 În acest an poetul CEZAR IVĂNESCU, autorul Bibliei lirice "LA BAAAD”,  ar fi împlinit șaptezeci și șase de ani. De asemenea, s-au implinit nouă ani de la trecerea sa la poporul stelelor. Fugit irreparabile tempus!, spunea, pentru noi toți, Virgilius. 
    Stau deseori și mă reculeg la mormîntul său din cimitirul ,,Eternitatea” din Iași, în timp ce în minte îmi vin, ca și acum, momentele și întîmplările care mi-au adus apropierea de acest mare, original, sfîșietor poet de limbă română: dintr-un octombrie 1980, pe cînd eram student la Universitatea din București și i-am încredințat un grupaj de versuri pentru revista ,,Luceafărul”, unde era redactor și pînă în aprilie 2008, înainte cu trei zile de la misteriosul accident, cînd m-a invitat în biroul său de director al editurii ,,Junimea”, parcă pentru întîlnirea de adio. Era un apărător al dreptății, al valorii și al demnității scriitoricești ca nimeni altul. Și mărturisesc, cu mîna pe inimă, că n-am cunoscut om care să trăiască cu atîta pasiune atît iubirea cît și ura venită din sentimentul dreptății, precum Cezar Ivănescu.
     L-am cunoscut pe Cezar Ivănescu (căruia i-am spus mereu Don Cezar, cum îi plăcea Domniei Sale) imediat după publicarea Bibliei lirice numită ,,La Baaad”, carte care dezvoltă extraordinare și originale energii lirice și care l-a impus total în poezia românească. Doina, Rosarium și cărțile Muzeonului, pînă la Sutrele muțeniei, aveau să întregească o construcție lirică de neclintit, care-l înfățișează ca pe unul dintre cei mai mari poeți tragici ai secolului european douăzeci. 
Venind în linia lirică metafizică moldavă, linia de aur a poeziei române, Cezar Ivănescu este cel mai aproape de Eminescu dintre poeții generației șaizeciste. Cum se poate observa, poezia sa e o poezie nesofisticată, fără franjuri și dantele, o poezie a fondului ancestral, a cântecului primordial. Specialiștii în textul liric, criticii literari în speță, ar putea urmări la Cezar Ivănescu muzica, revelația, ecoul. Cuvintele întrerupte, rostirea sugrumată în stilul vechilor incantații se dezlănțuie autentic, parcă sub forța unei magii, a unui extaz. Rafinamentul lingvistic, construcția originală și spectacolul ideatic al poemului cuceresc lectorul din prima clipă. Pe de altă parte, oricine își poate da seama că Cezar Ivănescu e încă unul dintre poeții pentru care a scrie fără inspirație e un păcat, o lipsă de bun simț.
     Prin minte îmi trec în acest moment multe întâmplări, dialoguri, adevărate divanuri la București, la Bojdeuca țicăoană, la Pogor, la Botoșanii eminescieni, la Bolta Rece sau la Junimea, cu Don Cezar ca magistru, adică maestru de ceremonii. Întâmplări ce nu se pot povesti în spațiul parcimonios al unei tablete. Mulți dintre cei care-au fost de față vor povesti. Poate altfel. Deh, fiecare cu Cezarul lui!
      Acum, cînd poetul a plecat prin satele cerului (îl vom ajunge repede din urmă!), cel mai mare omagiu adus lui Cezar Ivănescu, care a trăit numai pentru literatură, este să-l citim și să-i sărbătorim creația.

Daniel CORBU· 

duminică, 3 septembrie 2017

Daniel Corbu – JANUVIA și „Moartea fără rest”






Daniel Corbu a publicat până în prezent numeroase volume de poeme, trei de proză scurtă şi câteva de eseuri literare dedicate fenomenului postmodernist de la noi şi din lume. A obţinut numaroase premii literare de prestigiu, între care cel mai important este Premiu „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru poezie, în anul 2011. Acum ne surprinde cu romanul JANUVIA – Romanul ascezei (Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2017), pe care îl voi recenza în continuare.
Romanul este ficţional sută la sută, dacă există vreun personaj sau fapt real, eu sunt dragonul Parsifal, regele şerpilor de pe insula Januvia.
Personajul principal este pictorul român Eduard Bazon stabilit în Franţa după ce a obţinut o busrsă la Barbizon. Deşi ajunge celebru în Europa şi America, spre surprinderea tuturor, alege să se mute în Australia, la Melbourne. Aici, după moartea iubitei sale Rose Marie, cumpără o insuliţă pustie din Pacific şi se mută definitiv acolo, singur între şerpi, şopârle, şoareci şi păsări.
Aici îşi construieşte un mic debarcader pentru yahtul şi barca pescărească personale şi o vilă denumită Pavilionul Purei Singurătăţi cu toate dotările necesare; materialele şi echipa de muncitori fiind aduse cu helicopterul din Melbourne.
În nota editorului, atribuită lui Dirk Boccelli, exilul lui Eduard Bazon este comparat întâi cu cel al personajului Robirson Crusoe din romanul lui Daniel Defoe, cu deosebirea că ultimul voia să supravieţuiască pe insula pustie ca să se întoarcă la civilizaţie, pe când pictorul nostru fuge de civilizaţie pentru totdeauna. Apoi se face trimitere la pictorul Paul Gaugain care a ales refugiu într-o insulă din arhipelagul Tahiti unde a trăit între băştinaşi într-o lume primitivă. Edurd Bazon alege însă o insulă pustie. În cuprinsul romanului se mai face o comparaţie între Ulise şi pictorul român, dar dacă primul voia să se întoarcă la Penelopa lui în Itaca, Penelopa lui Eduard Bazon, Rose Marie, murise într-un accident aviatic pe ruta Londra - Melbourne.
Atunci de ce se mută pictorul pe insula nelocuită Januvia? Acum începe adevărata miză a romanului. Pentru experimente spirituale duse până în pânzele albe. Romanul începe prin a fi un jurnal tot mai nesistematizat, pe măsură ce experimentele spirituale devin preponderente.
Eduard Bazon a avut doi maeştri spirituali, pe Dagupta, profesor la Centrul Tibetan – Revitalizare şi Renaştere şi pe călugărul Tibetan Milarepa, pe cale l-a cunoscut din cărţile sale.
Cursul lui Dagupta, xerografiat, care îl iniţiase în practicile yoga şi detaşările corpului astral de cel fizic, se număra între cele zece cărţi luate de pictor pe insula Januvia. De la Milarepa căuta să deprindă tehnicile de levitaţie şi transă cataleptică pe care maestrul le practicase într-o peşteră din Tibet.
Eduard Bazon, practica la început: rugăciuni, exerciţii de respiraţie, detoxifieri, vizualizarea organelor dereglate şi dialogul cu ele pentru a le normaliza activitatea.
Creştinismul, cu săracele sale referiri la Rai (îmbogăţite de Dante Alighierii prin Divina Comedia) nu-l mulţumeşte şi atunci apelează la tehnici spiritualiste indiene, şamanice, etc. Era preocupat în cea mai mare măsură de eliberarea absolută sub forma resorbţiei atât a trupului astral, cât şi a celui fizic în Shambala, adică „moartea fără rest”.
Între partide de pescuit şi scufundări în ocean, grădinărit şi pictat pe insulă (se întreţinea din tablorile vândute în Europa şi America, cu care plătea alimentele şi materialele aduse cu helicopterul pe insulă, de către Toby Vianu, nepotul de soră şi impresarul său), Eduard Bazon făcea exerciţii spirituale. Reuşise experienţe de levitaţie şi detaşări extracorporale.
Într-una din expediţiile de explorare a insulei, pictorul descoperă într-o peşteră o comoară din monede şi bijuterii de aur (pe care o va dărui micuţei Rose Marie, fiica lui Toby şi a Corei) şi scheletul unui naufargiat căruia îi va face un monument, la baza căruia îi va îngropa osemintele. Descoperă un alt cadavru pe un yaht plutind în derivă pe ocean. Aceste leşuri îi întăresc ideea de a continua experimentele sale spirituale pentru obţinrea „morţii fără rest”.
La un moment dat, viaţa pictorului este ameninţată de un grup de beţivi înarmaţi veniţi într-o barcă coborâtă de pe yahtul lor şi care voiau să curecerească insula. Când coborâse şefa grupului pe mal, este muşcată de dragonul Parsifal şi intruşii se retrag, nu înainte de a primi antidotul de la pictor.
În sfârşit, din Epilogul atribuit lui Toby Vianu aflăm că pictorul Eduard Bazon a dispărut de pe insulă. A reuşit ceea ce nu reuşise nici Milarepa, „moartea fără rest.” Hubloul din tavanul salonului Pavilionaului Purei Singurătăţi fusese găsit de Toby, deschis. Pictura murală a salonului, Capela Sixtină a lui Eduard Bazon, transmitea un fior divin. Pe un şevlet, alături de chipul lui Einstein, trona un autoportet pe dosul căruia era scris: „Portretul călătorului”.
Dispariţia aceasta misterioasă mă duce cu gândul nu numai la Shambala sau Nirvana ci şi la romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, în care cerurile se deschid şi personajele ar putea să dispară pentru totdeauna.
Romanul lui Daniel Corbu este deosebit de complex. Alternează momente de asceză pe insulă cu amintiri din viaţa artistică a pictorului. Sunt inserate şi două scrisori şi un interviu, ale pictorului, de unde aflăm informaţii interesante despre arta acestuia. Autorul se dovedeşte un bun cunoscător al doctrinelor spirituale indiene şi tibetane. Cartea se citeşte uşor întrucât nu se fac multe referiri calofile şi nu se intră în amănunte tehnice privind experimentele spirituale.
Epilogul şi Nota editorului sunt ingenioase. Autorul pretextează că Toby a găsit caietul-jurnal al pictorului Eduard Bazon pe insulă, la o descindere cu helicopterul când constată dispariţia pictorului, iar editorul îl publică.
Cartea se citeşte pe nerăsuflate.
Eu, după ce am citit-o, am experimentat levitaţia. Într-o noapte, în vis, m-am inălţat până la plafonul apartamentului nostru din Bucureşti şi am căzut în pat, muşcându-mi limba şi scrântindu-mi mâna dreaptă, aşa că nu voi mai putea vorbi şi scrie despre romnul Januvia multă vreme.


Lucian GRUIA